ÎNVINEȚI, învinețesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni, a se face vînăt la față sau la corp, ca efect al circulației anormale a sîngelui (provocată de frig, de lovituri, de mînie, de boală). M-am învinețit și era gata să-l lovesc. CAMIL PETRESCU, U. N. 116. Copilul... începu să zbiere la sînul femeii... învinețindu-se instantaneu. C. PETRESCU, C. V. 31. De multe ori găinele mor cu droaea; numai ce vezi că li se învinețesc bărbiele și creasta. ȘEZ. III 203. ◊ Intranz. Le-a spus că acuma e prea tîrziu, că femeia a început să învinețească. REBREANU, I. 56. ♦ Tranz. A acoperi (pe cineva) cu vînătăi, bătîndu-l. Baba luă pe fată la trei parale și-o bătu, și-o bătu, pînă toată o învineți. RETEGANUL, P. I 52. 2. Tranz. Fig. A umple de ură, de mînie; a învenina. Nicolaie Dragoș, alături, strîngînd o furcă de fier în mînă, mormăi cu o ură care-i învinețea vorbele. REBREANU, R. II 248.