ȘĂGALNIC, -Ă, șăgalnici, -e, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Glumeț, hazliu; șugubăț, poznaș. Te-am cunoscut, fine Iorgule, după vorbele tale șăgalnice, a zîmbit ea. SADOVEANU, N. P. 45. Cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele. EMINESCU, O. I 85. Ha, ha, ha! că șăgalnic mai ești, arhon sărdar. ALECSANDRI, T. 457. ◊ Fig. Șăgalnic, un cuc își chemă numele. C. PETRESCU, R. DR. 93. Stoluri albe de hulubi se adunau în salbe, se risipeau în joacă șăgalnică, se alungau gîngurind. id. ib. 287. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Top cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial) Femeile și fetele alergau pe pajiște și chicoteau șăgalnic. CAMIL PETRESCU, O. I 315. – Variantă: șegalnic, -ă (SLAVICI, N. I 83) adj.