ȚANDĂRĂ, Mold. Tr.-Carp. ȚANDURĂ (pl. -ri) sf. 1 Cioplitură ce se desface, ce sare dintr’un lemn, cînd se taie cu securea, cu barda, etc., așchie: luă cu dînsa o surcea ce căzuse de la o țandără a bradului și o duse acasă (ISP.); a apucat o țandură de jos și a început cu ea a tot scociorî primprejurul fîntînii (SB.); de-oiu putea să mă’ntind să pocnească copacul și să sară țănduri din el, apoi să știi că-i numai bun (VAS.); Ce merge pe drum cu țandura’n fund? (GOR.), ghicitoare despre „coțofană”; Țandură uscată, în cuiu acățată (GOR.), ghicitoare despre „scripcă”; (P): țandăra nu sare departe de buștean (DLVR.), se zice despre cineva care seamănă la fire cu părinții lui; F: a-i sări țandăra, a se aprinde de mînie, a se înfuria: Din ceva atuncea țandăra îmi sare (PANN.); nu mă zădărî, că-mi sare țandăra (FLOR.) ¶ 2 pr. ext. Bucată: fiul de boier tăie scîndurile, făcîndu-le țăndări mărunte (ISP.); o țandără de pămînt, de mămăligă (GR.-n.); o țandără de pîne (PAMF.) ¶ 3 pl. Cioburi, hîrburi: trîntește paharul de masa de marmură, prefăcîndu-l în țăndări (CAR.); Tinerețe, farmec, visuri, toate-s țăndări de vas frînt (VLAH.) [comp. ung. candra, condora].