FALĂ s. f. 1. Trufie, îngîmfare, înfumurare, orgoliu. Boierul, îndemnat de fala lui obișnuită, își scutura barba și umplea încăperea c-un glas detunător. SADOVEANU, O. VII 54. Vorba ceea: fală goală – traistă ușoară! CREANGĂ, P. 320. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Motiv de a se mîndri cu ceva; mîndrie. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. O, calul meu! Tu fala mea, De-acum eu nu te voi vedea. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simți mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinășea (= frumușică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 3. Strălucire, măreție; pompă. În amîndouă părțile... păduri suiau peste păduri, ducînd pînă la cer fala fagului și a moliftului. GALACTION, O. I 281. Mîine, te-oi primi cu fală și mai cuvenit alai. DAVILA, V. V. 183. Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală. BĂLCESCU, O. II 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ți se pune dinainte, ți s-așterne drum măreț. DAVILA, V. V. 56. Fală-n lume și mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo, țară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ALECSANDRI, O. 74. Fală ți-am făcut Ție de voinic, Mie de cal bun! TEODORESCU, P. P. 56.