hârb sn [At: DOSOFTEI, PS. 15 / Pl: ~uri / E: bg хърб] 1 (Înv) Scoică. 2 (Pop) Bucată dintr-un vas spart Si: ciob. 3-5 Lucru lipsit de valoare, stricat, vechi. 6 Vas (vechi și spart). 7 (Pop) Vas de lut sau de metal în care se pun bucatele Cf farfurie, cratiță, strachină. 8 Vas pentru gătit. 9 (Spc) Opaiț. 10 (Îe) Râde ~ de ciob (oală, strachină) spart(ă) A râde de defectele altuia, fără a le vedea pe ale sale. 11 (Îe) A face ~uri A sparge. 12 (Îe) A-i sfârâi cuiva cu ~ul A-l fermeca. 13 (Fig) Om de nimic. 14 (Fig) Om bătrân și neputincios.

HÂRB ~uri n. 1) Bucată dintr-un vas spart; ciob. 2) Vas de bucătărie de calitate proastă sau știrbit. 3) fig. Lucru foarte uzat, care nu mai poate fi utilizat. 4) fig. Persoană neputincioasă (din cauza vârstei sau a unei boli). /cf. bulg. hărbel

hârb n. ciob mare, spărtură de oală. [Origină necunoscută].

HÎRB, hîrburi, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă; ciob; p. ext. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleț și cazma un singur hîrb de ulcică. C. PETRESCU, R. DR. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănțoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. RETEGANUL, P. II 20. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. ext. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, așa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat fotografic. HOGAȘ, DR. II 161. O casă numai hîrb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturile. SLAVICI, O. I 61. ◊ Fig. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leș, ei amîndoi făceau planuri pentru viitor. CONTEMPORANUL, V_I 106.

*HÎRB s. n. (Mold., Ban., Trans. SV) Ciob. A: Și-i zdrobi ca nește hîrburi. DOSOFTEI, PS. Bucățeale din ulcea cît să nu să afle într-însele hîrb cu carele vei lua foc și carele vei turna puțină apă. AÎ, 66. Amîndouă hîrburile le leapădă în drum, atît a unui vas, cît și a altuia. B 1774, 31^v; cf. DVS, 5^v. C: Hĕrb. Testa. AC, 342. Îi spînzura lui la grumazi hîrburi și mînuși de oale. PAT. 1705¹, 25^r; cf. VCC, 49. // B: Luo lui un hîrbu pentru ca să-și rază puroile. BIBLIA (1688). Să ia hîrburi de scoică să freace peste rane. VS 1705, 127^v; cf. MINEIUL (1698); MINEIUL (1778). Etimologie: cf. bg. hărbel. Vezi și hîrbuit.

hîrb n., pl. urĭ (bg. hŭrb, hŭrbel, rudă cu germ. scherbe, hîrb, și cu vsl. črĕpŭ, bg. čerŭp, rus. čérep, pol. czerep, trzop, hîrb. V. știrb și eșárpă). Cĭob, sfărmătură dintr’un vas. Prov. Hîrbu ține maĭ mult decît oala, omu bolnav care se îngrijește trăĭește maĭ mult de cît cel sănătos. Rîde hîrb de cĭob (ca bg. prismĕl se hŭrbel na štŭrbel), rîde un om cu defecte de unu egal cu el (Munt.).

hârb s. n., pl. hârburi

hârb s. n., pl. hârburi

hârb s. n., pl. hârburi

HÂRB s. v. babalâc, baccea, căzătură, hodorog, ramolit, vas.

HÂRB s. v. ciob.

HÎRB s. ciob, spărtură, țandără, (reg.) breanc, (Ban.) tioc. (~ dintr-o oală de lut.)

hîrb s. v. BABALÎC. BACCEA. CĂZĂTURĂ. HODOROG. RAMOLIT. VAS.

hîrb (hîrburi), s. n. – Ciob, ciuruc. – Mr. hrup, megl. ărb, herb. Sl., cf. bg. hărb (DAR, după Miklosich, Slaw. Elem., 52 și Cihac, II, 135, din sl. crepu). – Cf. hîrbar, s. n. (loc unde se aruncă cioburile); hîrbărie, s. f. (lucruri stricate); hîrbui, vb. refl. (a se preface în hîrburi, a se strica); hîrbar, adj. (băgăreț), plecîndu-se de la ideea că „își bagă nasul prin toate oalele”; hîrbăreț, adj. (băgăreț, indiscret).

hârb, hârburi, (hârboi), s.n. – 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: „Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi” (D. Pop, 1978: 175). ♦ (onom.) Hîrb, Hârba, Hârbu, nume de familie (232 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl., cf. bg. hărb(el) (DA, cf. DER; DEX, MDA).

hârb, -uri, (hârboi), s.n. – 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: „Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi” (D. Pop 1978: 175). – Sl., cf. bg. hărb (DA cf. DER).

HÎRB subst. 1. Hărbu, D. (Șchei I). 2. Hărbea zis și Îrbea (ib. I -II). 3. Cf. Herbĭa, Toader (ib. I); Herba, I. (ib. II).