LINIȘTI, liniștesc, vb. IV. Refl. A se potoli, a se astîmpăra. Copiii s-au liniștit. ▭ Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. ◊ Tranz. Începură să liniștească pe căței, chemîndu-i din toate părțile cu nume dulci. SADOVEANU, E. 127. ♦ A se calma, a-și găsi pacea, liniștea, odihna. Și dacă-n ochii tăi privesc, Mă vindec și mă liniștesc. IOSIF, T. 115. ♦ Tranz. A calma. Îl liniști cu vorbe bune. ISPIRESCU, L. 57. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o liniștește, Ca răsărirea stelei în tăcere. EMINESCU, O. I 120. Ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Absol. Rozele știu tot așa să amăgească, S-adoarmă și să liniștească. MACEDONSKI, O. I 192. ♦ (Despre vînt, ploaie etc.) A se domoli, a înceta. Nu după multă vreme însă au început atmosfera a să liniști. DRĂGHICI, R. 112. Se potolește Și se liniștește Vîntul pe pămînt. TEODORESCU, P. P. 372.