LUMINIȚĂ, luminițe, s. f. Diminutiv al lui lumină. 1. v. lumină (I 1). Nici un amînar n-avea... Ca să-și facă luminiță. PĂSCULESCU, L. P. 171. 2. v. lumină (I 2). În sat clipeau cele dintîi luminițe. CAMILAR, TEM. 43. Arde luminița-ncet, Am un bade și-l aștept; Arde luminița bine, Cine mi-i drag nu mai vine. ANT. LIT. POP. I 115. ♦ (Popular) Lumînare mică, lumînărică. Încep toți să se caute prin buzunare și ies la iveală o mulțime de luminițe de ceară, uitate. SP. POPESCU, M. G. 31. 3. (Poetic) Scînteiere, sclipire a ochilor. Zîmbi rece, cu o luminiță în ochii ei frumoși, verzi. DUMITRIU, B. F. 144. În ochii ei frumoși albaștri scînteia o luminiță, care părea că tremură în umbra genelor mari. SADOVEANU, O. IV 203. – Pl. și: luminiți (SADOVEANU, B. 288).