MINUNĂȚIE, minunății, s. f. 1. Faptă, vorbă sau lucru uimitor, neobișnuit, extraordinar, care umple de uimire; minune (2). Ei auziseră însă de la alții despre minunățiile scamatorului și s-au strîns să-l vadă. SAHIA, N. 67. Se vorbeau multe minunății despre palatul zmeului și despre avutul lui. POPESCU, B. II 65. Harap-Alb vede altă minunăție și mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă. CREANGĂ, P. 241. 2. Minune (3). Camera lor de jucării este o minunăție. SAHIA, U.R.S.S. 135. ♦ Admirație. Hei, leliță de la Blaj, Ce ți-i trupu-așa cinaș? – Las’ să fie C-așa-i din copilărie, Făcut spre minunăție! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402.