PODOABĂ, podoabe, s. f. 1. Lucru, aspect care înfrumusețează pe cineva sau ceva; găteală, ornament. Peste tot locul învie același dor de podoabă, de expansiune. ARGHEZI, P. T. 21. Capitala rîdea vesel în podoaba steagurilor tricolore ce fîlfîiau pe clădirile principale. REBRREANU, R. I 195. Avea o traistă cu săgeți, Un cal arab cu părul creț Și pe curea, podoabe-n zale. COȘBUC, P. II 255. ◊ Fig. O floarea-soarelui uitată se scutură și își despoaie Podoaba razelor apuse. ANGHEL, Î. G. 15. Nimic nu dă lumii o mai strălucită podoabă decît omul. SLAVICI, O. I 159. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. Ceea ce este deosebit prin calitățile sale. Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre: În colibile lacustre... fui podoaba Tribului întreg. COȘBUC, P. I 319. Cum se prăpădi, podoabă de om! VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Lucru de preț, obiect de valoare; odor; bijuterie, giuvaier. [Brățara] e o podoabă frumoasă și rară. C. PETRESCU, A. 56. Palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului, de mai înainte. CREANGĂ, P. 89. Pe-Oprișanul să-l aduci Cu toate podoabele, Cu toate averile, Să-și dea socotelele! ALECSANDRI, P. P. 202.