PRĂPASTIE, prăpăstii și prăpastii, s. f. Loc gol, rîpă mare și adîncă între munți, mărginită de pereți abrupți. Muntele cu cale șerpuită și cu punți de piatră peste prăpăstii se chema Stînișoară. SADOVEANU, B. 175. În jos, se deschideau pe dreapta și pe stînga, spre fundul pămîntului, două prăpăstii cu adîncimi fioroase. HOGAȘ, M. N. 161. Ș-o să trecem văi adînci, Cu prăpăstii și cu stînci, Munți înalți și brazi umbroși. TEODORESCU, P. P. 172. Fig. După 1848 și mai ales după 1859, deosebirea crește, se face o prăpastie și se diferențiază cu încetul cele două curente. IBRĂILEANU, SP. CR. 129. Dan rămase pe deplin convins că între el și Ana e o prăpastie, un gol imens pe care cu nimic nu-l mai poate astupa. VLAHUȚĂ, O. A. III 190. ◊ Expr. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic, gata de-a cădea într-o nenorocire. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III 80. A spune (sau a vorbi) prăpăstii = a) a spune lucruri care înspăimîntă. Tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun frații tăi? ISPIRESCU, L. 82; b) a spune bazaconii, lucruri lipsite de rațiune, de logică. Ioane, nu ne face de ocară. Cum vorbești așa prăpăstii? EFTIMIU, Î. 18. – Noian de ape, adîncul apelor. Citea pe «Paul și Virginia»... Și cum se cutremură cînd prăpastia mării înghite și coperă sub valuri atîta dragoste ș-atîtea visuri. VLAHUȚĂ, O. A. 139.