RĂRI, răresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre obiecte de același fel) A fi, a se afla, a deveni (mai) rar (în timp sau în spațiu). Casele se răriră, încetară. DUMITRIU, N. 13. Gloanțele ș-au rărit acum și mai mult. CAMIL PETRESCU, U. N. 270. Frunza-n codru s-au rărit, Satele s-au înmulțit, Poterele s-au pornit. ALECSANDRI, P. P. 258. ♦ (Despre un întreg) A avea elementele componente (prea) distanțate între ele, a fi (sau a deveni) mai puțin compact. Pădurea prinse a se rări. SADOVEANU, O. I 62. Iarna vine, vara trece Și pădurea s-a rărit. ALECSANDRI, O. 67. ◊ (Impersonal) Într-o zi, umblînd prin pădure, văzură că de-o parte li se rărește, ca și cînd ar fi aproape de-o margine. RETEGANUL, P. I 45. ♦ (Despre oameni) A deveni mai puțin numeros; (despre colective) a cuprinde mai puțini oameni. 2. Tranz. A face ca un șir de obiecte să fie mai puțin dese (îndepărtîndu-le unele de altele sau eliminînd pe unele dintre ele); a face ca un întreg să fie mai puțin compact (îndepărtînd între ele părțile componente sau eliminînd pe unele dintre ele). Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. EMINESCU, O. I 214. Din crăchițe (= crăcuțe) mi-a rărit. ȘEZ. VII 22. ◊ Refl. pas. Dacă popușoii se găsesc lăsați prea deși... acum se mai răresc. PAMFILE, A. R. 76. 3. Tranz. A încetini ritmul unor acțiuni, a lăsa între ele o distanță mai mare decît cea obișnuită. Din a opta zi, băiatul începu să rărească scrisul. Și chiar pînă atunci, le dase prea puține deslușiri: gazdă bună, birt bun; era mulțumit. BASSARABESCU, V. 21. ◊ Expr. A (o) mai rări cu ceva = a da, a oferi, a impune un lucru la intervale mai lungi (sau în cantitate mai mică) decît de obicei; a o lăsa mai domol. Măria-ta! Cu paharul îndesește, Dar cu birul mai rărește. NEGRUZZI, S. I 186. A o (mai) rări de (pe) undeva = a se duce undeva din ce în ce mai rar. De prin clasa a șasea... o rărise de pe la școală. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. CREANGĂ, A. 70.