STRÎMB¹ adv. (În opoziție cu drept) 1. (Pe lîngă verbe ca «a sta», «a se ține», «a ședea» etc.) Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte. Stătea strîmb în fața oamenilor, cu trupul sucit, stingher în lumina otrăvită a amurgului. DUMITRIU, N. 27. Moșneagul tot strîmb sta, într-o rînă. SADOVEANU, O. I 336. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) strîmb și a judeca drept = a recunoaște adevărul. Ci! Nu-i așa! Să stăm strîmb și să judecăm drept! GANE, N. III 97. Să ședem strîmb și să judecăm drept: oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează, pe căi fără de urme? ODOBESCU, S. III 15. 2. Într-o parte, pieziș; în neorînduială, dezordonat. Pălăria stă strîmb. ▭ Preotul bătrîn, în odăjdii aruncate în grabă și strîmb pe el, murmura vorbe neînțelese. SADOVEANU, O. VIII 216. ◊ Expr. A rîde (a surîde sau a zîmbi) strîmb = a rîde (a surîde etc.) în silă, forțat, nesincer. Pantelemon stătea între capetele mînioase ridicate spre el și rîdea încurcat, strîmb. DUMITRIU, N. 165. Ei surîd strîmb, stînjenit, și își feresc privirea. id. V. L. 34. Nu m-am supărat, îi zîmbi strîmb Niculăieș. SADOVEANU, P. M. 29. A privi (sau a se uita) strîmb = a se uita urît, dușmănos. A înghiți strîmb v. înghiți (1). A călca strîmb = a aluneca pe o cale greșită, a avea o comportare incorectă. Cînd se auzea despre o fată că a călcat strîmb... mai bine s-ar fi aruncat în fîntînă ori sub roțile trenului. PAS, Z. III 250. 3. Fig. Fals, mincinos, neadevărat. Vrei să-l înveți de copil a se jura strîmb și a nu măsura drept. NEGRUZZI, S. I 298.