2) ușór și (vechĭ) ĭușór, -oáră adj. (lat. lĕvis, ușor, de unde s’a făcut *lieŭ, apoĭ [cu sufixu diminutival -șor, -ușor] *lĭușor, ĭușor, ușor; it. lĭeve, pv. leu; fr. léger, d. lat. pop. *leviarius, de unde și it. leggiero și sp. ligero). Care nu trage mult în cumpănă, care nu e greŭ de ridicat: aluminiu e un metal ușor, a fi ușor ca pufu. Lesne de mistuit: bucate ușoare. Supțire: o haĭnă ușoară. Sprinten, vioĭ: mă simt ușor pe ziŭa de azĭ. Nu cu armament greŭ: cavalerie ușoară (adică fără suliță). Delicat, abea: o ușoară atingere cu aripa. A avea mîna ușoară, a opera cu îndemănare (ca chirurg ș. a.). Lesne de suferit: pedeapsă ușoară. Nu grav: rană, greșală ușoară. Fácil, lesne de făcut: lucrare ușoară. Superficial: spirit ușor. Care tratează un subĭect puțin important: poeziile ușoare ale luĭ Orațiŭ. Nestatornic, frivol, ușurel, ușuratic: om ușor. Curgător, care pare a fi scris fără trudă: stil ușor. Nu adînc, care se întrerupe la cel maĭ mic zgomot: somn ușor. Țărîna ușoară. V. țărînă. Adv. Pufu trage ușor în cumpănă; îmbrăcat ușor (supțire); a călca ușor (nu îndesat); armat ușor; atins ușor; pedepsit ușor; rănit ușor; a lucra, a scrie ușor; a dormi ușor. A lua ușor, a considera cu ușurință, a nu da multă atențiune. – În Munt. vest ușure. Vechĭ ișor (și azĭ în Trans.).