VOCABULĂ, vocabule, s. f. Cuvânt, vorbă. – Din fr. vocable, lat. vocabulum.

vocabulă sf [At: MAN. ÎNV. 221/26 / V: (înv) vocabul sn / Pl: ~le / E: lat vocabulum, fr vocable] (Liv) Cuvânt (1) (considerat din punctul de vedere al semnificației sau al utilizării sale).

vocabulă s.f. Unitate, element de vocabular; cuvînt, vorbă. își sublinia cuvintele necunoscute, transportînd vocabulele rare într-un mic vocabular franco-german (CĂL.). • pl. -e. /<fr. vocable, lat. vocabŭlum, -i.

VOCABULĂ, vocabule, s. f. (Livr.) Cuvânt, vorbă. – Din fr. vocable, lat. vocabulum.

VOCABULĂ, vocabule, s. f. Cuvînt, vorbă. Interesul unității culturale pretinde... o cît mai largă îmbogățire a dicționarului de vocabule și expresii. SADOVEANU, E. 37. Țăranul acesta știe și ce e aceea resentiment, cunoaște chiar vocabula. C. PETRESCU, R. DR. 106.

VOCABULĂ s.f. (Liv.) 1. Cuvînt, vorbă. 2. Unitate, element de vocabular (2) [în DN]. [< lat. vocabulum].

VOCABULĂ s. f. 1. cuvânt. 2. unitate, element de vocabular (2). (< fr. vocable, lat. vocabulum)

VOCABULĂ ~e f. livr. Unitate de bază a limbii, alcătuită dintr-o literă sau mai multe litere și dotată cu sens; element al vocabularului; cuvânt. /<fr. vocable, lat. vocabulum

vocabul sn vz vocabulă

*vocábul n., pl. e (lat. vocabulum). Cuvînt (la învățarea uneĭ limbĭ): tema cu vocabulele eĭ.

vocabulă s. f., g.-d. art. vocabulei; pl. vocabule

vocabulă s. f., g.-d. art. vocabulei; pl. vocabule

vocabulă s. f., g.-d. art. vocabulei; pl. vocabule

VOCABULĂ s. v. cuvânt, termen, vorbă.

vocabulă s. v. CUVÎNT. TERMEN. VORBĂ.

VOCABULĂ s. f. (< lat. vocabulum): v. cuvânt.