zeamă s f. 1 Partea lichidă a bucatelor; sos. ♦ Ext. (culin.; pop.; adesea cu determ. care indică felul) Nume dat supelor, ciorbelor sau mîncărurilor cu sos mult și subțire. Castroanele cu zeamă de găină abureau podelele (VLAS.). ◊ Zic. Găina bătrînă face zeama bună. ◊ Zeamă chioară = a) mîncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane; b) vorbărie lungă, lipsită de interes; flecăreală; c) ext. persoană care vorbește mult și fară nici o noimă; flecar. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. Zeamă de prune = țuică. ◊ Expr. A nu fi de nici o zeamă, se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei. (A fi) tot de-o zeamă cu... = (a fi) deopotrivă cu... Zeamă lungă v. lung. A mînca singur bucățile (sau bucatele) și a lăsa altora zeama v. mînca. 2 (adesea urmat de determ. care arată felul) Lichid pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale. ♦ Suc de fructe sau de plante (extras prin presare sau prin stoarcere). Îi turnau pe gît zeamă de portocale (COCEA). ◊ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare. 3 (înv., pop.) Lichid care intră în compoziția celulelor sau țesuturilor animale; secreție produsă de unele celule, glande sau organe. ◊ Expr. A lăsa pe cineva în zeama lui = a) a nu mai bate la cap pe cineva; b) a lăsa pe cineva în pace. A fierbe în zeama lui = a se necăji, a se frămînta fară a-și împărtăși altuia necazurile. ♦ (și zeamă roșie) Sînge. 4 Ext. Nume generic pentru diverse lichide. I-au fiert și i-au dat să bea zeamă de pietricele roșii (GAL.). ◊ Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. ◊ Expr. (pop.; glum.) Zeamă de clopot (sau de hîrleț) = moartea. Numai zeama de hîrleț îl vindecă (CAM.). Leacu-i zeamă de clopot v. clopot. 5 (chim.) Nume dat unor soluții chimice. ◊ Zeamă bordeleză = suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, obținută prin adăugarea unei soluții de sulfat de cupru în lapte de var, folosită ca fungicid. • pl. zemuri, zemi. și (pop.) zamă s.f. /lat. zĕma(m).