ZGÎNDĂRI, zgîndăresc și (rar) zgîndăr, vb. IV. Tranz. 1. A răscoli, a scormoni (mai ales cenușa, cărbunii, focul). Privește în pămînt și tot zgîndărește țerna cu vîrful bocancului. CAMILAR, N. I 375. Zgîndărea cu ciomagul cărbunii potoliți. La TDRG. ♦ Fig. A atinge, a înțepa, a îmboldi. Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgîndărindu-l cu arcușul. REBREANU, I. 21. 2. Fig. A ațîța, a întărită, a irita, a sîcîi. Oamenilor tot le place să-l zgîndăre, că nu-i stă gura și-i bun și acum de șotii. CAMIL PETRESCU, O. II 283. Numai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, să ne zgîndăre necazurile! REBREANU, R. II 95. Zgîndărit amarnic de conștiință, procurorul s-a hotărît să reia firul cercetărilor, cu lotul pe altă cale. POPA, V. 94. ◊ Refl. pas. Au cerut să-i mai deie, zicînd că cu fărmătura asta de carne numai i s-au zgîndărit foamea. SBIERA, P. 83. 3. A rîcîi, a scociorî o rană, o bubă etc. Cînd unuia nu i se închide rana, e luat la ochi: nu cumva și-o zgîndărește singur cu un cui, cu-o surcea, ca să nu se ducă pe front ori la corvoadă? PAS, Z. III 251. Ce tot îți zgîndărești buba și n-o lași să se usuce? PAMFILE, la CADE. 4. A rade ușor, pe deasupra; a zgîria. Zgîndărește... oleacă de tencuială de pe părete. MARIAN, la CADE. 5. A atinge ușor coardele unui instrument muzical, pentru a scoate tonuri; a cînta. A înnebunit și cobza, și Ciupitul care-o strînge în brațe și-o zgîndări. STANCU, D. 76. Lăutarul care zgîndără țambalul, cîntă. id. ib. 181.