înfige [At: PSALT. 71/34 / Pzi: înfig / E: ml *infigere] 1 vt A face ca un obiect cu vârf ascuțit să intre adânc în ceva Si: a împlânta, a străpunge, (înv) a înfipta (1), (reg) a înființa (1). 2 vt (Înv; îe) A ~ corturile (tabăra sau șederile) undeva A se instala într-un loc. 3-4 vtr A (se) fixa în ceva Si: (înv) a înfipta (2), (reg) a înființa 5-6 vtr A (se) înțepa. 7 vr (D. oameni; îe) A se ~ undeva A sta neclintit. 8 vr (Îe) A se ~ Ia ceva A se apuca de ceva fără dreptul sau priceperea necesară. 9 vr (Îae) A insista într-o acțiune. 10-11 vr (D. oameni; fig) (A intra undeva sau) a se amesteca în ceva cu obrăznicie. 12-13 vt (Îe) A ~ mâna sau mâinile (în ceva) A apuca ceva cu putere, (fără a avea dreptul).

ÎNFIGE, înfig, vb. III. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în»; cu privire la lucruri care au vîrf sau muchie ascuțită) A face să intre adînc (spre a rămîne fixat); a împlînta, a vîrî, a băga. Să punem mîna... spuse Frunză, înfigînd cel dîntîi hirlețul în pămînt, aruncînd brazda în spărtură. CAMILAR, TEM. 39. Lupul înfigea ghearele într-însa. ISPIRESCU, L. 14. Înfipse ambii pinteni în coastele armăsarului. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Fig. Trosneau lemnele uscate din preajma casei, vîntul șopotea, izbea vreo crenguță de scîndurile bătute la fereastră și printre care vîntul înfigea degete reci. DUMITRIU, N. 132. ◊ Refl. Peste umărul primarului, privind către malul celălalt, Ilina a văzut o sumă de tîrnăcoape înfigîndu-se în carnea digului. GALAN, Z. R. 93. Cincizeci de pluguri se-nfipseră cu lăcomie în pămînt. CAMILAR, TEM. 87. (Fig.) Din cotețul găinilor, cocoșul slobozi un cucurigu ascuțit, care se înfipse zbîrnîind în urechile lui Boroș. V. ROM. februarie 1952, 139. Ca un uriaș ban retezat, soarele se înfige în dunga neagră și dreaptă a orizontului. C. PETRESCU, S. 42. Soarele s-a înfipt în creștetul cerului și de acolo dogorește văzduhul. GÎRLEANU, L. 39. ◊ Expr. A înfige mîna sau mîinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. Îi înfige o mînă-n păr. CARAGIALE, O. III 55. (Refl.) O mînă neagră, urieșă, i se înfipse în gît strîngîndu-l. MIRONESCU, S. A. 104. A înfige ochii = a se uita fix, a privi țintă. Șoimaru tăcu și-și înfipse ochii învăpăiați în privirile ei dulci. SADOVEANU, O. VII 54. Omul își înfipse o clipă ochii în ochii mei și, întorcînd repede capul, se împotrivi. C. PETRESCU, S. 171. (Învechit) A înfige tabăra = a se instala undeva cu corturile. Mihai... își înfipse tabăra în locul părăsit de dușman. BĂLCESCU, O. II 49. (Popular) A înfige parul = a pune piatra fundamentală. ♦ A împlînta ceva într-un obiect ascuțit. După ce a ucis mistrețul... îi înfige căpățîna în copaciul sacru. ODOBESCU, S. III 75. Ducea, înfipt într-o suliță, sîngeratul cap al lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Unii zicea... Să-l cufunde-n apă, Alții să-l înfigă-n țeapă. ALECSANDRI, P. P. 136. ◊ Refl. Alții-n spada noastră, năvălind, se-nfig. BOLINTINEANU, la TDRG. 2. Refl. Fig. (Despre oameni, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se apuca de o muncă cu îndrăzneală și curaj; (peiorativ) a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie, fără dreptul sau priceperea necesară. Dormiși toată noaptea și acum te înfigi? PAS, Z. IV 28. Să tipărești studiul... și să te înfigi la facultate. GALACTION, O. I 31. Se înfipsese la muncă temeinică. SANDU-ALDEA, U. P. 82. O horă... singurul joc la care se înfig și cei care nu știu juca. VLAHUȚĂ. O. A. III 108. La mult iar ca să cîștige Niciodată nu să-nfige. PANN, P. V. II 153. – Forme gramaticale: perf. s. înfipsei, part. înfipt.

A ÎNFIGE înfig tranz. 1) (obiecte ascuțite la vârf) A face să intre (adânc) cu ascuțișul; a împlânta. ~ un ac. ~ un par în pământ. ◊ ~ ochii a privi țintă. 2) A face să intre în ascuțișul a ceva. ~ carnea în frigare. /<lat. infigere

A SE ÎNFIGE mă înfig intranz. fig. (despre persoane) 1) A se avânta cu energie și cu poftă. ~ la sarmale. 2) A se băga în mod obraznic; a se amesteca nepoftit. ~ în discuție. /<lat. infigere

înfige V. 1. a face să intre, să pătrunză; 2. a împlânta: înfipse steagul biruinței; 3. a fixa: Mihaiu își înfipse tabăra în locul părăsit de dușman BĂLC. [Lat. INFIGERE].

fige¹ v vz înfige

înfibge v vz înfige

înfíg, -ípt, a -e v. tr. (lat. figo și infigo, -fígere, a înfige; it. [in]figgere și [in]figere. V. fiulă, fix, afișez). Fac să intre ceva ascuțit în ceva: a înfige cuțitu în pîne, lancea în pămînt. Fixez (Rar). V. refl. Intru fixîndu-mă: alicele s’aŭ înfipt în lemn. Mă bag, pătrund, caut să fiŭ și eŭ undeva: acest om se înfige la toate banchetele. – În est a înfinge, part. tot înfipt, ĭar pin nord și înfins. – Vechĭ și înfise îld. înfipse.

înfige (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfig, 3 sg. înfige, perf. s. 1 sg. înfipsei, 1 pl. înfipserăm, m.m.c.p. 1 pl. înfipseserăm; conj. prez. 1 sg. să înfig, 3 să înfigă; ger. înfigând; part. înfipt

înfige (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfig, 1 pl. înfigem, perf. s. 1 sg. înfipsei, 1 pl. înfipserăm; part. înfipt

înfige vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înfig, perf. s. 1 sg. înfipsei, 1 pl. înfipserăm; part. înfipt

înfig, -fipsei 1 aor., -fipt prt.

ÎNFIGE vb. 1. a băga, a împlânta, a vârî, (rar) a implanta, (înv. și reg.) a petrece. (A ~ cuțitul în animal.) 2. a intra, a se împlânta, a pătrunde. (Glonțul i s-a ~ adânc în corp.) 3. v. trage.

ÎNFIGE vb. 1. a băga, a împlînta, a vîrî, (rar) a implanta, (înv. și reg.) a petrece. (A ~ cuțitul în animal.) 2. a intra, a se împlînta, a pătrunde. (Glonțul i s-a ~ adînc în corp.) 3. a trage. (~ în țeapă.)

înfige (înfig, înfipt), vb. – 1. A împlînta, a vîrî. – 2. A fixa. – 3. A străpunge, a traversa. – 4. (Refl.) A se amesteca, a se băga, a se interpune. – Mr. (n)hig, hipșu, (n)hiptă, (n)hidzire. Lat. infῑgĕre (Pușcariu 841; Candrea-Dens., 780; REW 4402; DAR), cf. it. (in)figere. Part. înfipt (lat. *infictum, în loc de infixum, prin analogie cu vb. ca dicere sau facere) a produs var. înfipta, vb. (rar, Mold., a înfige, a împlînta, a străpunge). – Der. înfipt, adj. (fixat, împlîntat; băgăreț, nerușinat); înfigăreț, adj. (băgăcios, inoportun).

înfige, înfig v. r. 1. a se apuca de ceva fără a avea dreptul sau priceperea necesară. 2. a intra / a se amesteca undeva cu obrăznicie.

a i-o înfige (cuiva) expr. (obs. – d. bărbați) a avea contact sexual (cu cineva).

a se înfige la mâncare expr. a mânca cu lăcomie.