țiclău² sm [At: BĂCESCU, PĂS. 167 / V: (reg) țigl~, țacl~ / Pl: ~ăi / E: ns cf țic¹, țiclă², țiclean] (Orn) 1 (Trs) Țiclean (1) (Sitta europaea). 2 (Trs) Pițigoi (Parus maior). 3 (Trs) Vrabie (Passer domesticus). 4 (Reg; îc) ~-mic Sticlete (Carduelis carduelis). 5 (Reg; îc) ~-verde Nume dat unei păsări nedefinite mai îndeaproape. 6 (Reg; îc) -de-munte Nume dat unei păsări nedefinite mai îndeaproape.

țiclău¹ [At: (a. 1759) URICARIUL VIII, 7 / V: (reg) țigl~ (Pl: țiglăi), ~cleu, țichileu (Pl: țichileie, țichileuri), țighileu sn, ~laură^[1] (Pl: țiclăuri) sf, țuc~, cic~ sn / Pl: ~ri / E: țiclă¹ + -ău] 1 sn (Mol; Trs) Vârf de deal, de munte, ascuțit și înalt Si: cucă⁵ (3), pisc², titilă, țanc³ (1), țăcălie (6), țicău (1), țiclă¹ (1), țiclet, țiclie (4), țicloi³ (2), ticlui (1), țicmă (1), țicmău (1), țicui (1), țifereie, țiflan (1), țiflă¹ (1), țifleică (1), țifleu¹ (1), țiflic (1), țigmandău (1), țiu³ (1), țucudan, țuculeu (2), țugui¹ (1), țuhan², țuhă (1), țuhău (1), țuțudan¹ (1), țuțui¹ (1), țuțulă (1), țuțur² (1). 2 sn (Mol; Trs) Creastă ascuțită a unui munte, a unui deal. 3 sn (Mol; Trs) Vârf ușor rotunjit de deal sau de munte Si: țanc³ (2), țic⁴ (2). 4 sn (Mol; Trs) Deal mai înalt decât cele din împrejurimi. 5 sn (Mol; Trs) Stâncă ascuțită și înaltă Si: țicmă (4), țiflan (3), țigmandău (3), țiu³ (2), țugui¹ (9). 6 sf (Reg; îe; îf țâclaură) A se duce la țâclaură A se duce undeva foarte departe. 7 sn (Reg; fam; îae) A se duce la dracu-n praznic. 8 smp (Glg; îf țiglăi) Alunecări de teren de mari dimensiuni, în formă de movile. 9 smp (Glg; îaf) Martor de eroziune diferențiată cu aspect de turn de cetate.

ȚICLĂU, țiclăuri, s. n. Stîncă ascuțită și înaltă; vîrf de munte sau de deal; pisc. Spuneau bătrînii că în țiclăul de lîngă comuna Tătăruși, demult a fost un balaur. ȘEZ. III 111.

ȚICLĂU ~ri n. reg. Stâncă ascuțită pe vârful unui munte sau deal. /<ung. szikla

țiclău n. pisc de munte. [Cf. țucluiu].

țiclăŭ n., pl. ăĭe (ung. szikla, stîncă, care e înrudit cu sas. zickle. Cp. și cu Ceahlăŭ, un pisc în Mold., cu Țicăŭ, o mahala pe o rîpă a Ĭașilor, cu țigăŭ, și cu cĭocălăŭ). Nord (Dac. 3, 747). Pisc de munte. Momic, holm mic. – În Trans. țiglăŭ (BSG. 1928, 130 și 136). Și țigmăŭ (Nț.).

ciclău sn vz țiclău

țăclău¹ sm vz clățău block

țăclău^2[1] sm vz țiclău²

țichileu sn vz țiclău¹

țiclaură^[1] sf vz țiclău¹

țicleu sn vz țiclău¹

țighileu sn vz țiclău¹

țiglău² sn vz țiclău²

țiglău¹ sm vz țiclău¹

țuclău sn vz țiclău¹

țiglăŭ, V. țiclăŭ.

țigmăŭ, V. țiclăŭ.

țiclău (reg.) (desp. ți-clău) s. n., art. țiclăul; pl. țiclăuri

!țiclău (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclăul; pl. țiclăuri

țiclău s. n. (sil. -clău), art. țiclăul; pl. țiclăuri/țiclăie

ȚICLĂU s. v. creastă, creștet, culme, pisc, scorțar, vârf.

țiclău s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. SCORȚAR. VÎRF.

țiclău, țiclaie și țiclăuri, s.n. (reg.) 1. vârf de munte sau de deal înalt; pisc. 2. alunecare de teren.

țiclui, țicluș, țicman, țicmăn, țicui, s.n.; țicmă, s.f. (reg.) vârf ascuțit de deal, de stâncă.