abureală sf [At: LB / V: ~oreală^[1] / Pl: ~eli / E: aburi + -eală] 1 Exalație. 2 Adiere. corectat(ă)

ABUREALĂ (pl. -eli) sf. 1 Abur ușor ce se așază pe un lucru: e rece, se cunoaște după abureala paharului (BR.-VN.) ¶ 2 Abur ce se ridică sau care iese dintr’un loc: o ~ ușoară se înalță de pe iarba înrourată; ori-ce umflătură e mai bine... s’o răsufli cu ~ de bozii (DLVR.) ¶ 3 🌦 Suflare lină (a vîntului), adiere: abureala zefirului (STAM.); văi și coline sînt înnecate de soarele arzător de Iuliu și nici o ~ de vînt (VLAH.) [aburi].

ABUREALĂ, abureli, s. f. 1. Aburi condensați în picături foarte fine. Abureala geamului. 2. Exalație, miros. Se simte... abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 148. 3. Fig. Adiere. O ușoară abureală de vînt... nu ne dădea nici un pic de răcoare. IBRĂILEANU, A. 117.

ABUREALĂ, abureli, s. f. 1. Aburi condensați în picături foarte fine. 2. Exalație, miros. 3. Fig. Adiere. O ușoară abureală de vînt (IBRĂILEANU). – Din aburi + suf. -eală.

abureală f. 1. evaporare; 2. adiere.

abureálă f., pl. eli. Acțiunea de a aburi, de a expune la abur. Abur condensat depus pe geamuri și pe alte obĭecte netede și recĭ aduse la căldură. Boare, zefir, adiere, vînt lin.

abureală s. f., g.-d. art. aburelii; (mai ales (fam.) păcăliri) pl. abureli

abureală s. f., g.-d. art. aburelii; pl. abureli

abureală s. f., g.-d. art. aburelii; pl. abureli

ABUREALĂ s. v. miros.

abureală s. v. MIROS.

abureală, abureli s. f. 1. minciună, păcăleală 2. joc erotic premergător actului sexual