accentuare sf [At: MAIORESCU, CR. I, 148 / Pl: ~uări / E: accentua] 1 Marcare prin accent (1) Si: accentuat¹ (1). 2 (Fig) Reliefare.

*ACCENTUARE, *ACCENTUAȚIUNE, *ACCENTUAȚIE sf. Faptul de a accentua [fr. accentuation].

ACCENTUARE, accentuări s. f. Acțiunea de a accentua. 1. Marcarea prin accent (sau prin alt semn grafic) a unei silabe sau a unui cuvînt; scoaterea în relief a unei propoziții sau a unei fraze prin intonație sau prin mărirea intensității vocii. Accentuarea silabei penultime. 2. Fig. Sporire, creștere. Dezmățul militarismului duce la intensificarea procesului de descompunere a sistemului de credit capitalist, la accentuarea inflației, la zdruncinarea întregului sistem de credit monetar și financiar al capitalismului, la creșterea costului vieții și la agravarea mizeriei maselor populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 6/4. – Pronunțat: -tu-a-.

ACCENTUARE, accentuări, s. f. Acțiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-]

ACCENTUARE s.f. Acțiunea de a (se) accentua; accentuație. [Pron. -tu-a-. / < accentua].

accentuare s. f. (arh.) ◊ „Domină blocurile de P + 4 nivele cu accentuări, adică blocuri de P + 8 nivele [...]” R.l. 11 XI 86 p. 1 (din accentua; DEX, DN3, alte sensuri)

accentuați(un)e f. lucrarea și modul de a accentua, intonațiune.

*accentuațiúne f. (d. accentuéz). Acțiunea de a accentua, de a intona. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

accentuare (desp. -tu-a-) s. f., g.-d. art. accentuării (desp. -tu-ă-); pl. accentuări

accentuare (-tu-a-) s. f., g.-d. art. accentuării (-tu-ă-); pl. accentuări

accentuare s. f. (sil. -tu-a-), g.-d. art. accentuării (sil. -tu-ă-); pl. accentuări

ACCENTUARE s. 1. accentuație. (O ~ corectă a cuvintelor.) 2. evidențiere, întărire, marcare, relevare, reliefare, subliniere, (livr.) potențare. (~ unor caracteristici ale lucrării.)

ACCENTUARE s. evidențiere, întărire, marcare, relevare, reliefare, subliniere, (livr.) potențare. (~ unor caracteristici ale lucrării.)