afirmare sf [At: BOGZA, C. O. 93 / Pl: ~mări / E: afirma] 1-2 Enunțare a existenței a ceva sau a cuiva Si: afirmație (1-2). Vz întărire, susținere, adeverire. 3-4 Declarare (făcută în mod ferm) Si: afirmație (3-4). 5 Susținere a ceva ca fiind adevărat Si: afirmație (5). 6 (Log) Enunțarea existenței unui raport dintre un subiect și predicat Si: afirmație (6). 7-8 (Log) Enunțare a ceva ca fiind adevărat sau fals Si: afirmație (7-8). 9 (Jur) Declarare a ceva în instanță Si: afirmație (9). 10 Manifestare în mod deosebit.

*AFIRMARE, *AFIRMAȚIUNE, *AFIRMAȚIE sf. 1 Faptul de a afirma, încredințare ¶ 2 Spusă: mă îndoesc de afirmațiunile lui [fr. < lat.].

AFIRMARE, afirmări, s. f. Acțiunea de a afirma și rezultatul ei.

AFIRMARE, afirmări, s. f. Acțiunea de a (se) afirma și rezultatul ei.

AFIRMARE s.f. Acțiunea de a (se) afirma. [< afirma].

*afirmațiune f. (lat. affirmátio, -ónis). Acțiunea de a afirma. – Și -áție și -áre.

afirmare s. f., g.-d. art. afirmării; pl. afirmări

afirmare s. f., g.-d. art. afirmării; pl. afirmări

afirmare s. f.,.g.-d. art. afirmării; pl. afirmări

AFIRMARE s. v. manifestare.

AFIRMARE s. arătare, exprimare, manifestare, (rar) manifestație. (~ dorinței cuiva.)

Afirmare ≠ negare