aluminiu sn [At: DA / V: ~um / Pl: ~ri / E: fr aluminium] (Min) Metal maleabil și ductil, ușor ca sticla, dar tare și elastic, a cărui culoare se apropie de a argintului, foarte răspândit în natură în formă de silicați, fluoruri, oxizi, hidroxizi și sulfați, care se extrage, îndeosebi, din bauxită.

*ALUMINIU sbst. 🔬 Metal de coloare albă-albăstrie, cel mai ușor din toate metalele; se întrebuințează la fabricarea de instrumente de chirurgie, tuburi de instrumente optice, vase de bucătărie și alte diferite obiecte care trebue să fie și ușoare și trainice [fr.].

ALUMINIU s. n. Metal de culoare argintie, ușor, maleabil, ductil, bun conducător de electricitate, folosit pe scară întinsă în industrie și în tehnică.

ALUMINIU s. n. Metal ușor, de culoare argintie, folosit pe scară întinsă în industrie și tehnică. – Fr. aluminium.

ALUMINIU s.n. Element chimic din grupa metalelor, foarte ușor și avînd o mare ductilitate și maleabilitate, care intră în compoziția unor aliaje întrebuințate în industrie și în tehnică. // (În forma alumino-, alumo-) Element prim de compunere cu semnificația „(referitor la) aluminiu”. [Pron. -niu. / < fr. aluminium, alumino-].

ALUMINIU s. n. metal foarte ușor, maleabil și ductil, bun conducător de căldură și electricitate. (< fr. aluminium)

ALUMINIU n. Metal ușor, ductil și maleabil, folosit sub formă de aliaje la fabricarea pieselor de metal ușoare, în aeronautică și electrotehnică. Vas de ~. [Sil. -niu] /<fr., lat. aluminium

aluminiu n. metal alb, ușor, lucitor și nealterabil ca argintul (pentru fabricarea de unelte, telescoape, etc.): aliat cu arama, formează bronzul de aluminiu, de o frumoasă coloare aurie, întrebuințat la facerea ceasornicelor.

*alumíniŭ n. (d. lat. alúmen, alúminis, alun 2). Chim. Un metal albăstriŭ, ușor, lucitor și inalterabil, asemenea cu argintu. Se extrage din alumină. Aliat cu aramă, formează bronzu de aluminiŭ, de o frumoasă culoare aurie. Se topește la 620°. E de patru orĭ maĭ ușor de cît argintu și tot așa de dur și de tenace. A fost izolat de Wóhler la 1827.

aluminium sn vz aluminiu

aluminiu (metal) [niu pron. nĭu] s. n., art. aluminiul; simb. Al

aluminiu (metal) [niu pron. nĭu] s. n., art. aluminiul; simb. Al

aluminiu (metal) s. n. [-niu pron. -nĭu], art. aluminiul; simb. Al

aluminiu

ALUMÍNIU (< fr. {i}) s. n. Element chimic (Al; nr. at. 13, m. at. 26,98, gr. sp. 2,7, p. t. 658°C, p. f. 2.500°C); metal ușor, de culoare argintie, cu conductivitate termică și electrică bune, maleabil și ductil, stabil față de aer. În combinații fucționează trivalent. Se obține pe cale electrolitică, utilizînd ca materie primă bauxita. A. și aliajele sale au variate utilizări în tehnică. A fost descoperit în 1825 de H. Chr. Oersted. ♦ A. sinterizat = produs finit sau semifabricat obținut din aluminiu prin presare-sinterizare și utilizat la fabricarea unor organe de mașini care lucrează la temperaturi înalte, precum și în tehnica nucleară.

AL, simbol chimic pentru aluminiu.