amenințător, ~oare a, av [At: MARCOVICI, D., 14 / V: amerin~ / Pl: ~i, ~oare / E: amenința] 1-4 (Într-un mod) care amenință (5-6)

AMENINȚĂTOR, AMERINȚĂTOR, -TOARE adj. sm. f. Care amenință: acest nor ~ de groaznică vijelie se apropia de țara lor (BĂLC.); a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător (CAR.).

AMENINȚĂTOR, -OARE, amenințători, -oare, adj. Care amenință; care sperie care îngrozește. Să ridice pumnii amenințători către cer! MACEDONSKI, O. IV 72. ◊ Fig. Negur-amenințătoare orizontul învălise. NEGRUZZI, S. II 5. ◊ (Adverbial) A răspuns mîrîind ca un lup și măsurîndu-și amenințător... dușmanii. PAS, L. I 79. La doi pași de el apăruse amenințător Colțun. SADOVEANU, N. F. 34. ◊ (Substantivat) Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerînd să fie păzit. CARAGIALE, O. I 284.

AMENINȚĂTOR, -OARE, amenințători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care amenință; care sperie, care îngrozește. – Din amenința + suf. -(ă)tor.

AMENINȚĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și adverbial Care amenință; care sperie; care îngrozește. Privire ~oare. /a amenința + suf. ~ător

amenințător a. care amenință.

amenințătór, -oáre adj. Care amenință. V. iminent și cominatoriŭ.

amerințător, ~oare a, av vz amenințător

amenințător adj. m., pl. amenințători; f. sg. și pl. amenințătoare

amenințător adj. m., pl. amenințători; f. sg. și pl. amenințătoare

amenințător adj. m., pl. amenințători; f. sg. și pl. amenințătoare

AMENINȚĂTOR adj. 1. (înv. și reg.) sperios. (Striga cu glas ~.) 2. v. primejdios.

AMENINȚĂTOR adj. 1. (înv. și reg.) sperios. (Striga cu glas ~.) 2. periculos, primejdios, (înv.) primejduincios, primejduitor. (O situație ~.)