ascuțit¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 193 / Pl: (rar) ~uri / E: ascuți] 1-2 Ascuțire (1-2). 3 (Fig; înv) Agerime. 4 (Înv; ccr) Tăiș. 5 (înv; îe) A trece prin (sau sub) ~ul fierului (sau săbiei) A ucide mulți oameni.

ASCUȚIT I. adj. 1 p. ASCUȚI ¶¶ contr. NEASCUȚIT ¶ 2 Tăios: era așa de ~, de tăia ca briciul ¶ 3 Cu vîrf, un creion ~ ¶ 4 fig. Subțire și pătrunzător: se auzi glasul ~ al unei cocoane slabe (DLVR.) ¶ 5 fig.: ~ la limbă, neastîmpărat, care vorbește mereu, care e înțepător, răutăcios; a avea limbă ~ă, a fi rău de gură, mușcător ¶ 8 fig. Pătrunzător, ager: ~ la minte; minte ~ă ¶ 7 📖 Accent ~ 👉 ACCENT ¶ 8 📐 Unghiu ~, unghiu mai mic decît un unghiu drept (🖼 244). II. sbst. 1 Faptul de a (se) ascuți ¶ 2 † = ASCUȚIȘ: ca sabia cu două ~e (BIBL).

ASCUȚIT¹ s. n. Acțiunea de a (se) ascuți. – V. ascuți.

ASCUȚIT¹ s. n. 1. Faptul de a ascuți, ascuțire. Ascuțitul coasei. Ascuțitul creionului. 2. (Învechit) Tăișul unei arme sau al unei unelte de tăiat; ascuțiș (1). Pe cîmpul de bătaie se văd oameni cu brațele goale, cu piepturile dezvălite, zvîrlindu-se peste ascuțitul paloșelor. RUSSO, O. 42. Soldatul ce este pentru război pregătit Pîn-a nu pleca și-ncearcă al săbiei ascuțit. ALEXANDRESCU, P. 53. Munți ca ascuțitul cuțitului. ȘEZ. II 146. ◊ Expr. A trece prin (sau sub) ascuțitul fierului (sau săbiei) = a omorî, a tăia. Cetatea se va cotropi, și garnizoana se va trece subt ascuțitul săbiei. NEGRUZZI, S. I 172.

ASCUȚIT¹ s. n. 1. Faptul de a ascuți. 2. (Înv.) Ascuțiș.

ascuțit a. 1. terminat cu un vârf, înțepător: limbă ascuțită; 2. fig. pătrunzător, ager: ascuțit la minte; accent ascuțit, înclinat spre dreapta (’) și indicând intonațiunea. ║ n. ascuțiș: cuțit cu două ascuțișuri.

ascuțit, -ă adj. Fig. Supțire, pătrunzător: voce supțire. Fig. Deștept: ascuțit la minte. S. n., pl. urĭ și e. Ascuțiș: cuțit cu doŭă ascuțișurĭ. Acțiunea de a ascuți des: am întîrziat cu ascuțitu cuțitelor.

ascuțit s. n.

ascuțit s. n.

ascuțit s. n.

ASCUȚIT s. v. ascuțiș, lamă, limbă, tăiș.

ascuțit s. v. ASCUȚIȘ. LAMĂ. LIMBĂ. TĂIȘ.

ascuțit, ascuțituri, s.n. Tăiș (de cuțit): „Da' păcurariu ș-o scos baltagu' ș-o dat tăt cu ascuțâtu în frunte” (Papahagi, 1925: 154). – Din ascuți.

ascuțit, ascuțituri, s.n. – Tăiș (de cuțit): „Da păcurariu ș-o scos baltagu’ ș-o dat tăt cu ascuțâtu în frunte” (Papahagi, 1925: 154). – Din ascuți (< lat. *excotire < cos, cotis „gresie”).