ASFINȚI, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. (Despre aștri) A apune, a scăpăta. ♦ Fig. A merge spre declin. – A³ + sfânt.

asfinți [At: CONACHI, P. 103 / V: (îvp) asân~ / Pzi: ~țește, (reg) -nte / E: a³ + sfinți] 1 vi (D. soare și astre) A apune. 2 vim (Rar) A se face noapte. 3 vt (Pfm; fig; îe) A-i ~ (cuiva) ochii A i se închide ochii de somn. 4 vt (Fig; complementul este „ochii”) A întuneca.

ASFINȚI (-țește) vb. unipers. 💫 A apune: cum asfințește soarele, nu se iese din casă (VOR.); se zice ‼ și despre lună, stele: Dar el nici că s’a trezit Și luna a asfințit (STAM.); poporul zice că stelele asfințesc dimineața și răsar seara (HASD.) [sfînt].

ASFINȚI, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. (Despre aștri) A apune, a scăpăta. ♦ Fig. A merge spre declin. – A³ + sfânt.

ASFINȚI, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare și, în general, despre aștri) A apune, a scăpăta. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. II 69. Luna în cer au asfințit. CREANGĂ, P. 275. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare, Că la tine cînd privește Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Poetic, despre lumină) Mare obștie-l urmează și pe culme se lățește Precum aburii pe baltă cînd lumina asfințește. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Fig. A se apropia de sfîrșit, a merge spre declin. Gloria acestui scriitor asfințește. 2. Fig. (Despre ochi) A se închide. [Judecătorul] picura de somn și din cînd în cînd îi asfințeau ochii. SADOVEANU, D. P. 145. Citea pînă tîrziu, de-i asfințeau ochii, lîngă feștila de seu. SADOVEANU, M. C. 75.

ASFINȚI, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare sau alți aștri) A apune, a scăpăta. ♦ Fig. A merge spre declin. 2. Fig. (Despre ochi) A se închide. – Din a³ + sfînt.

A ASFINȚI pers. 3 ~ește intranz. (despre aștri) A se lăsa după orizont; a apune; a scăpăta; a coborî. /a + sfânt

asfințì v. a apune (de soare, lună, stele). [Cf. «sfântul soare»: scăpătarea sau moartea aparentă a soarelui e considerată ca o sanctificare a astrului].

sfânți^[1] v vz asfinți

sfinți^2[1] v vz asfinți

asfințésc și (maĭ rar) sfințésc v. intr. (infl. de sfînt, dar derivat de la vsl. svĭetiti, a străluci, a lumina [de unde vine și sfetesc], svitati, osvitati, a străluci; sîrb. svitati, osvitati, a răsări, a se lumina de ziŭă. Înț. de „a răsări” s’a transmis celuĭ de „a apune” așa cum crepuscul se zice și despre dimineață, și despre seară. Asfințesc l-a luat pe a din apun). Apun: soarele asfințește.

2) sfințésc v. intr. V. asfințesc.

asfinți (a ~) (a apune) vb., ind. prez. 3 sg. asfințește, 3 pl. asfințesc, imperf. 3 sg. asfințea; conj. prez. 3 să asfințească

asfinți (a ~) (a apune) vb., ind. prez. 3 sg. asfințește, imperf. 3 sg. asfințea; conj. prez. 3 să asfințească

asfinți (a apune) vb., ind. prez. 3 sg. asfințește, imperf. 3 sg. asfințea; conj. prez. 3 sg. și pl. asfințească

asfințesc, -țit prt. (despre soare).

ASFINȚI vb. v. apune.

ASFINȚI vb. a apune, a coborî, a dispărea, a pieri, a se pleca, (livr.) a declina, (rar) a scădea, (pop.) a scăpăta, a sfinți, (fig.) a se culca, a se scufunda. (Soarele ~.)

A asfinți ≠ a răsări

asfinți (asfințesc, asfințit), vb. – 1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).