ATRIBUȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, obligație, sarcină dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiune s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

atribuție sf [At: (a. 1839) URICARIUL V, 152/2 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr attribution] 1 Competență presupusă de o funcție. 2 Drept conferit unei funcții. 3 Responsabilități care sunt de resortul unei funcții. 4 Autoritate care se exercită într-anumită sferă de activitate. 5 (Frm; imp) Atribuire (9).

ATRIBUȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiune s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.

ATRIBUȚIE, atribuții, s. f. Sferă de competință, de autoritate sau de activitate; obligație, însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. Se creează conflicte de atribuții între autorități. BART, E. 297. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: atribuțiune s. f.

ATRIBUȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate; însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. [Var.: atribuțiune s. f.] – Fr. attribution (lat. lit. attributio, -onis).

ATRIBUȚIE s.f. Competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligație, însărcinare. [Gen. -iei, var. atribuțiune s.f. / cf. fr. attribution, lat. attributio].

ATRIBUȚIE s. f. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate. (< fr. attribution, lat. attributio)

ATRIBUȚIE ~i f. Sferă de activitate sau de competență a cuiva sau a ceva. ~a instanței de judecată. [G.-D. atribuției; Sil. a-tri-bu-ți-e] /<fr. attribution, lat. attributio, ~onis

atribuțiune sf vz atribuție

*ATRIBUȚIUNE, *ATRIBUȚIE sf. 1 Faptul de a atribui ¶ 2 Dreptul pe care-l are cineva într’o slujbă de a da o hotărîre asupra unei pricini, de a face o cercetare, de a porunci, etc., prerogativă: dreptul de a ierta nu intră în atribuțiunile magistratului [fr.].

ATRIBUȚIUNE s.f. v. atribuție.

atribuți(un)e f. 1. fapta de a atribui; 2. dreptul de a examina, de a judeca: adunarea își exercită atribuțiunile; 3. întinderea unei puteri, competență.

*atribuțiúne f. (lat. attribútio, -ónis). Acțiunea de a atribui. Lucrare care e de competența orĭ în sarcina cuĭva: asta nu e în atribuțiunile mele. Parte de administrațiune asignată unuĭ funcționar: atribuțiunile unuĭ primar. – Și -úție.

atribuție (responsabilitate) (desp. a-tri-, -ți-e) s. f., art. atribuția (desp. -ți-a), g.-d. art. atribuției; pl. atribuții, art. atribuțiile (desp. -ți-i-)

atribuție (a-tri-, -ți-e) s. f., art. atribuția (-ți-a), g.-d. art. atribuției; pl. atribuții, art. atribuțiile (-ți-i-)

atribuție s. f. (sil. -tri-, -ți-e), art. atribuția (sil. -ți-a), g.-d. art. atribuției; pl. atribuții, art. atribuțiile (sil. -ți-i-)

atribuție

ATRIBUȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)

ATRIBUȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)