bâigui [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

A BÂIGUI bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

băigui v vz bâigui

bâlgui² vir vz bâigui

bârgui v vz bâigui

buigai v vz bâigui

buigui v vz bâigui

buiugui v vz bâigui

bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

buigui vb. IV. v. bîigui.

BÎIGUI, BUIGUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aiura, a vorbi într’aiurea ca un smintit, a visa deștept: Ce bîigui tu, Mărando? Se vede că nu ți-s mințile acasă (VLAH.) ¶ 2 ‡A spune fleacuri, prostii: altele cîte buiguește, tuturor sînt știute (CANT.) ¶ 3 A vorbi neînțeles, încurcat, a grăi vorbe fără rost, a îngăima: sărmanii... uită rolurile, bîiguesc, în loc să dee replica (ALECS.).

❍BUIGUI... 👉 BÎIGUl...

BULGUI (-uesc) = BÎIGUI.

BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buigui (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUI, bîigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

băiguì v. V. buiguì.

bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).

bîlguĭ V. bîĭguĭ.

búĭguĭ V. bîĭguĭ.

búlguĭ V. bîĭguĭ.

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâigui, 3 bâiguie, imperf. 1 bâiguiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâigui, 3 să bâiguie

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie

bâigui vb., ind. prez. 1 sg. bâigui, 3 sg. și pl. bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia

bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)

bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.

BÂIGUI vb. v. aiura, ameți, buimăci, delira, năuci, zăpăci.

BÂIGUI vb. v. bombăni.

A bâigui ≠ a răspica

bîigui vb. v. AIURA. AMEȚI. BUIMĂCI. DELIRA. NĂUCI. ZĂPĂCI.

BÎIGUI vb. a bălmăji, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

bîigui (-uiesc, bîiguit), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

buigui, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).