bâlbâit¹ sn vz bâlbâit¹

bâlbâit², ~ă [At: GHICA, S. 325 / V: -băit-, bâlbâit, bălbuit / Pl: ~iți, ~e / E: bălbăi] 1-2 smf, a (Persoană) care se bâlbâie (1) Si: (înv) bălbău, gângav. 3 av Prin bâlbâire (1).

bălbăit¹ sn vz bâlbâit¹

bălbăit², ~ă smf, a vz bâlbâit²

bălhuit², ~ă a vz bâlbâit²

bâlbăit², ~ă a, smf vz bâlbâit²

bîlbîit², -ă s.m, s.f., adj. (Persoană) care (se) bîlbîie, care vorbește greu, gîngav. Găgăuții și gușații, Bîlbîiți, cu gura strimbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). ◊ (adv.) Bietul preot, nu că nu știa să citească: vorbea cam bălbăit (ISP.). • pl. -ți, -te. /v. bîlbîi.

BÎLBÎIT, BĂLBĂIT I. adj. p. BÎLBÎI. II. sm. Cel ce bîlbîește: Bîlbîiți cu gura strîmbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). III. sn. Faptul de a bîlbîi. IV. adv. Cu glas încurcat, cu vorba încîlcită: bietul preot... vorbea cam bîlbîit și se temea să nu rîză lumea de el (ISP.).

BÎLBÎIT, -Ă, bîlbîiți, -te, adj. Care bîlbîie, care vorbește greu. V. gîngav. ♦ (Adverbial) Un pipernicit de om... cu un glas pițigăiat, care mai vorbea și bîlbîit. ZAMFIRESCU, R. 203.

BÎLBÎIT, -Ă, bîlbîiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bîlbîie, care vorbește greu. – V. bîlbîi.

bălbăit a. și m. 1. care bălbăe: bălbăiți cu gura strâmbă EM.; 2. fig. gogoman.

bîlbîít, -ă adj. Care bîlbîĭe. Fig. Prost.

BÂLBÂIT adj., s. gângav, gângăvit, gângâit, (reg.) balamut, (prin Ban.) pâtcav, (Transilv.) șișcav, (prin Olt.) șișcăvit, (prin Transilv.) tântav. (Om ~.)

BÎLBÎIT adj., s. gîngav, gîngăvit, gîngîit, (reg.) balamut, (prin Ban.) pitcav, (Transilv.) șișcav, (prin Olt.) șișcăvit, (prin Transilv.) tîntav. (Om ~.)