cioc⁴ i [At: DDRF / V: ~a, ~a-boca, ~-boc, ~-poc / E: fo Cf cioc⁵, ciocan, ciocăni] 1 Cuvântul care redă zgomotele produse prin lovirea repetată a unui obiect cu ciocanul, cu sapa etc. 2 Bătaie. 3 (Îe) A sta ~ pe capul cuiva A agasa pe cineva.

cioc² ain [At: PĂSCULESCU, L. P. 211 / E: tc čok] (Tcm; atestat numai într-o poezie populară) Mare.

cioc³ av [At: DA / E: mg csak] (Reg) Nimic.

CIOC¹ interj. (De obicei repetat sau în combinație cu alte cuvinte onomatopeice) Onomatopee care imită zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau material tare. Ciocănașul bate mereu, se duce, se șterge din ochii mei, De-abia se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! GÎRLEANU, L. 14. Moșul cioc-boc, cioc-boc, pînă dădu de buzele cazanului. DELAVRANCEA, S. 249. «Stă apa-n loc»? – Ba vine.-Ei! acum cioc-poc, Și roata se-nvîrtește. COȘBUC, P. I 272.

CIOC¹ interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de loviturile scurte, sacadate într-un obiect tare). /Onomat.

cioc! int. care reproduce sgomotul lovirii cu ciocanul.

2) cĭoc, interj. care arată sunetu uneĭ cĭocnirĭ încete, ca între pahare, la ușa cuĭva ș. a. V. cĭoc 1, boc, poc, toc.

cioc-boc i vz cioc⁴

cioc-boc i vz cioc⁴ corectat(ă)

cioc-poc i vz cioc⁴

cioca i vz cioc⁴

cioca-boca i vz cioc⁴

cĭóc-bóc, interj. care arată sunetu repetat al cĭocanuluĭ saŭ al altor corpurĭ izbitoare. Cînd e maĭ prelung, se zice cĭóca-bóca (cp. cu ung. csonká-bonka, cĭung). De unde să știe el ce-ĭ cĭoca-boca, de unde să știe el cum să procedeze în asemenea afacere?

cĭóca-bóca, V. cĭoc-boc.

cioc¹/cioc-cioc/cioc-cioc-cioc/cioc, cioc, cioc interj.

cioc¹/cioc-cioc interj.

cioc/cioc-cioc interj.

cioc.

CIOC interj. toc! (~!, ~! se aude la ușă.)

CIOC interj. toc. (~! ~! se aude la ușă.)

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc. – Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr., 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.

cioc¹ adv. (reg.) nimic; deloc.