ciomag sn [At: GOLESCU, ap. ȘIO I, 131 / V: ~ac sm, cium~, ciumeag, (înv) ciumac, gium~ / Pl: ~mege, (reg) ~age, ~megi / E: tc çomak (çumak)] 1 Bâtă lungă și groasă (cu măciulie la un capăt sau ferecată) Si: băț, băt, băzdoacă, botă, boțochină, brădulă, cață, cârjă, ciobârnăcar, ghioagă, măcău, moacă, toiag. 2 Lovitură dată cuiva cu un ciomag (1). 3 (Pop) Organ genital al armăsarului (sau al calului) Si: cotor. 4 (Fig; îe) A ști de ~ A ști de frică.

CIOMAG, ciomege, s. n. Băț gros (noduros), uneori cu măciulie sau întărit cu fier la unul din capete; bîtă. V. măciucă, ghioagă. îmbrăcat în cămașă și ițari albi, cu căciulă mare și țuguiată, înfundată pînă pe ochi și cu ciomagul de corn mai mare decît el, mergea șuierînd printre dinți un cîntec, pe care și-l făcuse singur din trișcă. BUJOR, S. 80. În timpii cei mai primitivi, ciomagul a servit omului drept armă pentru a se apăra de fiarele sălbatice. DEMETRESCU, O. 214. Nici una, nici două, ia ciomagul lui de văcărie... și unde prinde a mi-l croi... ȘEZ. I 264. ♦ Lovitură, bătaie cu bîta. Într-o clipă, ea luă peste spinare un car de ciomege, căci loveau țapăn tuspatru. CAMILAR, TEM. 63. De vreme ce-i treaba pe ciomag... apoi încep îndată. ALECSANDRI, T. 1045. [Măgarul:] Ba adesea și ciomege Pe spinare cam cîștig. ALEXANDRESCU, M. 286.

CIOMAG ~ege n. 1) Băț lung și gros cu măciulie la unul dintre capete; bâtă; măciucă; ghioagă. 2) Lovitură dată cu un astfel de băț. /<turc. çomak

ciomag n. 1. băț lung și gros; 2. lovitură cu ciomagul. [Turc. ČOMAK].

cĭomág n., pl. ege (turc. čomak, čumak; pol. czumak, ung. csomak). Baston gros. Lovitură de cĭomag: a trage cuĭva un cĭomag. – În Olt. cĭumag. V. bîtă, reteveĭ, topuz.

ciomac sn vz ciomag

ciumac² sn vz ciomag

ciumag sn vz ciomag

ciumeag sn vz ciomag

giumag sn vz ciomag

cĭumág, V. cĭomag.

ciomag s. n., pl. ciomege

ciomag s. n., pl. ciomege

ciomag s. n., pl. ciomege

ciomag, -mege.

CIOMAG s. bâtă, măciucă, (pop.) toroipan, (reg.) ghioagă, jarchină, macă, moacă, otic, pătăchie, tămânjer, tăujer, tufan, tufă, (Mold., Bucov. și Transilv.) botă, (Mold.) ceatlău, (Olt.) colvă, (Ban.) crivac, (Olt.) dârjală, (Ban.) haidamac, (Olt. și Ban.) jilăvete, (Transilv. și Maram.) măcău, (Transilv., Maram. și Olt.) șuvei, (prin Bucov.) tașmău, (Mold.) toropală, (înv.) fuscel, fuște. (L-a izbit cu ~ul.)

CIOMAG s. bîtă, măciucă, (pop.) toroipan, (reg.) ghioagă, jarchină, macă, moacă, otic, pătăchie, tămînjer, tăujer, tufan, tufă, (Mold., Bucov. și Transilv.) botă, (Mold.) ceatlău, (Olt.) colvă, (Ban.) crivac, (Olt.) dîrjală, (Ban.) haidamac, (Olt. și Ban.) jilăvete, (Transilv. și Maram.) măcău, (Transilv., Maram. și Olt.) șuvei, (prin Bucov.) tașmău, (Mold.) toropală, (înv.) fuscel, fuște. (L-a izbit cu ~.)

ciomag (ciomege), s. n. – 1. Băț mare și gros, bîtă. – 2. Lovitură dată cu bîta. – 3. Tăvălug de treierat. – 4. La cal, organ genital. – Mr. ciumag(ă), megl. ciămugà. Tc. çomak, çumak (Cihac, II, 566; Șeineanu, II, 131; Meyer 448; Lokotsch 438); cf. alb. tšomage, bg. çomak. – Der. ciomăgaș, s. m. (bătăuș); ciomăgeală, s. f. (bătaie cu ciomagul); ciomăgi, vb. (a bate, a cotonogi); ciomăgitor, adj. (care bate cu ciomagul); ciomăgos, adj. (noduros).