CLĂTI, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. (Înv. și pop.) A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

clăti [At: PSALT. SCH. 360 / Pzi: ~tesc / E: vsl клатити] 1-2 vtr (Îvr) A (se) clinti. 3 vt (înv; îe) A nu se ~ nici un fir (de păr) din capul cuiva A rămâne neatins. 4 vr (Înv; d. ființe) A se mișca. 5-6 vir (Înv) A pomi. 7 vr (Înv) A emigra. 8 vr (Înv; d. părțile trupului) A tremura. 9 vr (Înv; d. gene) A se bate. 10-11 vtr (Înv) A (se) clătina (2-3). 12 vt (Înv; îe) A ~ capul A da din cap. 13 vt (Înv; d. câini; îe) A ~ coada A da din coadă. 14 vr (Înv; d. inimă) A bate. 15 vr (Înv; d. apă, valuri) A se mișca violent. 16 vr (Înv; d. apă, valuri) A se izbi (de ceva). 17-18 vtr (D. rufe, vase etc.) A (se) limpezi, după spălare, în apă curată Si: (reg) a clătări. 19-20 vtr (D. față, gură etc.) A (se) curăța cu apă curată. 21-22 vtr (Înv; cu indicarea băuturii) A (se) bea puțin (după ce a mișcat băutura prin gură). 23 vr (Înv) A șovăi. 24-25 vtr (Înv) A (se) modifica. 26 vt (Îvr) A examina. 27 vt (Înv) A zdruncina. 28 vr (Înv) A fi impresionat.

CLĂTI, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

CLĂTI¹, clătesc, vb. IV. Tranz. A curăți spălînd ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată. Pînă ce nu-și clăti mînile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămeșii... aproape nici nu se uită la mine. HOGAȘ, M. N. 191. Cozile acestea... le-au clătit puțin în apă și-apoi le-au pus în zamă, la foc, să fiarbă. SBIERA, P. 14. Spală-mi, maică, cămășuța Și mi-o clătește la vale, Să-mi treacă de dor, de jale. BIBICESCU, P. P. 127. Unele pînze-nălbea, În gîrlă Că le spăla, În fîntînă Le clătea. TEODORESCU, P. P. 562. ◊ A-și clăti gura (refl. a se clăti în gură) = a-și spăla gura. Dimineața, cînd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl: Iau în gură, mă clătesc, Dar mai rău mă amărăsc. TEODORESCU, P. P. 352.

A CLĂTI¹ ~esc tranz. (rufe, veselă etc.) A spăla ușor într-o ultimă apă curată; a trece printr-o apă curată. /<sl. klatiti

A CLĂTI² ~esc tranz. înv. pop. A face să se clătească. /<sl. klatiti

clătì v. 1. a sgudui, a clătina: a lumii temelie se mișcă, se clătește GR. AL.; 2. a mișca din loc, a strămuta: își clăti tabăra cu multă greutate BĂLC. 3. (sens obișnuit astăzi) a curăți spălând și frecând: a clăti sticla, paharele, gura; 4. a limpezi rufele în cea din urmă apă. [Slav. KLATITl].

clătésc v. tr. (vsl. klatiti, a clătina, a izbi; sîrb. klátiti se, a se clătina; bg. klatĭy, clatin. E rudă cu hîltîcîĭ). Vechĭ. Clatin, zguduĭ: a clăti temeliile caseĭ. Pornesc, strămut: a clăti tabăra. Azĭ. Curăț agitînd apa: a clăti paharele, gura. Spăl în ultima apă (rufele). V. refl. Vechĭ. Mă clatin, mă bat: i s’a clătit ochĭu.

clăti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătesc, 3 sg. clătește, imperf. 1 clăteam; conj. prez. 1 sg. să clătesc, 3 să clătească

clăti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătesc, imperf. 3 sg. clătea; conj. prez. 3 să clătească

clăti vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clătesc, imperf. 3 sg. clătea; conj. prez. 3 sg. și pl. clătească

CLĂTI vb. a limpezi, (reg.) a clătări, (prin sudul Transilv.) a stropoli. (~ rufele.)

CLĂTI vb. a limpezi, (reg.) a clătări, (prin sudul Transilv.) a stropoli. (~ rufele.)

clăti (clătesc, clătit), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mișcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mișca, a agita. – 6. A face să șovăie, a amenința. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. – 9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin înv., și în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleași sensuri ca clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, și clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrînciob).

clăti, clătesc, vb. tranz., refl. – (înv.) 1. A (se) mișca, a clătina: „De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc” (Papahagi, 184); „N-o putut clăti sania” (Grai rom., 2000; Biserica Albă). 2. (ref. la rufe) A limpezi. – Din sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

a-și clăti ochii expr. a privi / a se uita la ceva plăcut.