comedie¹ sf [At: LB / V: (înv) ~mod~ / Pl: ~i / E: lat comoedia, ~am, fr comédie, ger Kommädie] 1 Operă dramatică al cărei subiect și deznodământ provoacă râsul și care ridiculizează relații sociale și etice, tipuri umane, năravuri etc. 2 Genul comic. 3 Reprezentarea unei comedii. 4 (Fig) Prefăcătorie.

COMEDIE¹, comedii, s. f. 1. Operă dramatică cu subiect și deznodămînt vesel, care ridiculizează defectele sociale. O scrisoare pierdută. Comedie în patru acte [titlu]. CARAGIALE. Sînt director și doresc Publicul să-l mulțumesc Nu prin drame zbuciumate... Dar prin bune comedii Cîntece de veselii. ALECSANDRI, T. 283. 3. Fig. Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. Spune drept și lasă comedia.

COMEDIE s.f. 1. Operă dramatică cu subiect (și deznodămînt) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situații caraghioase. 2. (Fig.) Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. [Gen. -iei. / < fr. comédie, cf. lat. comoedia < gr. komos – procesiune veselă, cu care se terminau dionisiacele, odă – cîntec].

COMEDIE s. f. 1. operă dramatică cu subiect (și deznodământ) vesel, care ridiculizează diverse defecte, moravuri sau situații. 2. (fig.) prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. (< fr. comédie, lat. comoedia)

COMEDIE ~i f. 1) Piesă de teatru destinată să producă râsul. 2) Ansamblu de acțiuni care provoacă râsul. 3) Gen literar care este bazat pe comicul situațiilor și caracterelor. ~ lirică. [Art. comedia; G.-D. comediei; Sil. -di-e] /<fr. comedie, lat. comoedia

comedie f. 1. piesă de teatru în care se înfățișează într’un mod hazliu vițiile, ciudățeniile și apucăturile ridicule ale societății: comedie de caracter, de intrigă, de moravuri; 2. locul unde se joacă comedia: petrece foarte bine la comedie. [Termen luat din cultul lui Dionysos: comedia era la început cântarea procesiunii dionysiace, procesiune grotescă și grosolană, cu care sătenii serbau sfârșitul culesului viilor celebrând pe zeu și batjocorind pe trecători].

*comedíe f. (fr. comédie, d. lat. comóedia, care vine d. vgr. komodia, compus din kômos, ospăț, și odé, cîntare, odă). Pĭesă teatrală veselă care reprezentă și ridiculizează defectele, vițiile, stările sociale, instituțiunile politice ș.a. Teatru în care se joacă asta: a te duce la comedie. Fig. Lucru înscenat, înșelăcĭune: ĭ-aŭ jucat comedia! Secret de comedie, secret pe care vreĭ să-l ascunzĭ, deși toată lumea îl știe. V. tragedie.

comodie sf vz comedie¹

FINITA EST COMOEDIA (lat.) = Comedia s’a sfîrșit. Aproape de moarte Beethoven se adresează prietenilor săi: Plaudite, amici! Finita est comoedia!

basm-comedie s. n. Comedie în formă de basm ◊ „«Dragonul», basm-comedie în trei acte de autorul sovietic E.S.” Cont. 19 V 67 p. 4 (din basm + comedie)

comedie-pamflet s. f. Comedie cu elemente de pamflet ◊ „[...] o comedie-pamflet sau, mai bine spus, o tragicomedie scrisă cu mult umor.” Cont. 2 II 62 p. 4 (din comedie + pamflet; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 233)

comedie-revistă s. f. Comedie sub formă de revistă ◊ „Comedia-revistă pe care o lucrez pentru Teatrul muzical «C. Tănase» se află într-un stadiu avansat.” Cont. 7 I 65 p. 4 (din comedie + revistă)

comedie² (operă dramatică) s. f., art. comedia, g.-d. art. comediei; pl. comedii, art. comediile (desp. -di-i-)

comedie¹ (operă dramatică) s. f., art. comedia, g.-d. art. comediei; pl. comedii, art. comediile

comedie (operă dramatică) s. f., art. comedia, g.-d. art. comediei; pl. comedii, art. comediile

comedie (piesă de teatru) -diei gen. a.

COMEDIE MUZICALĂ s. v. muzical.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).

comedie-balet v. balet; operă (1).

comedie-madrigal, tip de lucrare muzicală ce transpune toate scenele unei piese de teatru al cărei text se inspira din commedia dell’arte într-o suită de madrigale*. S-a practicat în ultimele decenii ale sec. 17, precedând apariția operei*. Printre primele și cele mai celebre c. se numără L’Am fiparnasso de Orazio Vecchi. Genul nu a avut o viață lungă datorită contradicției dintre caracterul de ansamblu al muzicii și aparițiile solistice cerute de libret*.

COMEDÍE¹ (< lat., fr.) s. f. 1. Specie a genului dramatic, născută, ca și tragedia, în Grecia antică, din cultul lui Dionysos, al cărei subiect și deznodămînt provoacă rîsul și care satirizează relațiile sociale și etice (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau poate lua naștere din succesiunea unor întîmplări neașteptate și hazlii (c. de situații sau bufă). Ilustrată în antichitate de Aristofan, Plaut și în epoca modernă de Shakespeare, Moliére, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale, Labiche ș.a. ◊ Comedia umorilor = satirică realistă de la sfîrșitul sec. 16, bazată pe „teoria umorilor”, elaborată de Ben Jonson. Aceasta a preluat concepția medievală potrivit căreia factura psihologică a omului e determinată de „umori” sau pasiuni și a creat personaje ce se comportă, indiferent de împrejurări, potrivit cu „umoarea” care predomină în corpul lor. 2. (Fig. Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie.

COMMEDIA DELL’ARTE (loc. it.) Comedie convențională cu măști și personaje fixe, specifice teatrului italian din Renaștere. Scrisă pe subiecte comice, tragicomice sau pastorale după un scenariu-schemă, ce permitea improvizația cu trăsături de bufonadă. Personajele purtau măști tipice: slugile, Brighella, Serveta, Arlechinul, Pulcinella, Căpitanul Spaventa, Pantalone, Doctorul și cuplul de îndrăgostiți, singurii care apăreau cu chipul real. A exercitat o influență hotărîtoare asupra teatrului european, asupra creației lui Molière, Goldoni ș.a. și a dispărut la mijlocul sec. 18. Se mai numește commedia a soggeto sau a canovaccio.

E FINITA LA COMMEDIA (it.) comedia s-a sfârșit – Cuvinte care anunțau în teatrul italian sfârșitul unei piese. V. și Acta est fabula.

E finita la commedia! (it. „S-a terminat comedia!”) – Erau vorbele cu care pe vremuri, în Italia, actorii, care jucau de obicei în piețe, anunțau publicul că s-a sfirșit piesa. Cu aceste cuvinte se termină cunoscuta operă Pagliacci a compozitorului italian Leoncavallo, care ne înfățișează spectacolul unei trupe de actori ambulanți. Poate din pricină că în italienește cuvîntul „commedia” sună ca la noi comèdie (în înțeles de bucluc, bazaconie, cum îl pronunță și eroii lui Caragiale), am adoptat și folosim această expresie în sens glumeț sau ironic, spre a spune de pildă că s-a sfîrșit o gîlceavă, un scandal public, o dezbatere vijelioasă ș.a.m.d. (vezi și loc. Acta est fabula!). TEA.