CONFIGURAȚIE, configurații, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfățișare. ♦ Totalitatea relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme din aceeași categorie. – Din fr. configuration, lat. configuratio.

configurație sf [At: CONTEMP., Seria II, 1949, nr. 160, 11/2 / P: ~ți-e / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr configuration] 1 Formă exterioară a unui lucru Si: înfățișare. 2 Totalitate a relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeași categorie.

CONFIGURAȚIE, configurații, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfățișare. ♦ Totalitatea relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeași categorie. – Din fr. configuration, lat. configuratio.

CONFIGURAȚIE, configurații, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfățișare. Configurația unui teren. ♦ Totalitatea relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme din aceeași categorie. Configurația planetară. ▭ Care au fost urmările războiului asupra configurației lumii capitaliste? Lanțul imperialist s-a rupt în punctul său cel mai slab și a luat ființă, pe a șasea parte a globului, primul stat socialist. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 11/2. – Pronunțat: -ți-e.

CONFIGURAȚIE s.f. Înfățișare, formă exterioară a unui lucru. ♦ Totalitatea relațiilor dintre mai multe sisteme sau dintre părțile unui sistem. [Gen. -iei. / cf. fr. configuration, lat. configuratio].

CONFIGURAȚIE s. f. 1. formă exterioară a unui lucru; înfățișare, aspect. ◊ totalitatea relațiilor dintre mai multe sisteme sau dintre părțile unui sistem. 2. așezare spațială a constituenților unui atom sau ai unei molecule. 3. (astr.) conjuncție a planetelor. (< fr. configuration, lat. configuratio)

CONFIGURAȚIE ~i f. 1) Formă exterioară; aspect general; conformație; constituție. 2) Ansamblu de relații externe între părțile componente ale unui complex. [Art. configurația; G.-D. configurației; Sil. -ți-e] /<fr. configuration, lat. configuratio, ~onis

configurațiune sf vz configurație

configurați(un)e f. forma exterioară a unui corp.

*configurațiúne f. (lat. configurátio, -ónis). Formă exterioară, aspect: configurațiunea pămîntuluĭ. – Ob. -áție.

configurație (desp. -ți-e) s. f., art. configurația (desp. -ți-a), g.-d. art. configurației; pl. configurații, art. configurațiile (desp. -ți-i-)

configurație (-ți-e) s. f., art. configurația (-ți-a), g.-d. art. configurației; pl. configurații, art. configurațiile (-ți-i-)

configurație s. f. → figurație

CONFIGURAȚIE s. 1. aspect, conformație, fizionomie, formă, înfățișare, profil, structură, (rar) făptură. (~ unui continent.) 2. v. relief.

CONFIGURAȚIE s. aspect, conformație, fizionomie, formă, înfățișare, profil, structură, (rar) făptură. (~ terenului.)

CONFIGURÁȚIE (< fr., lat.) s. f. Înfățișare, formă exterioară a unui lucru. ♦ Mod de dispunere și organizare a elementelor și conexiunilor în cadrul unui sistem. C. presupune stabilirea unor invarianți ai raporturilor dintre componentele sistemului. ♦ (CHIM.) Mod de aranjare a liganzilor (substituienților) în jurul unui element de chiralitate moleculară (carbon asimetric, axă de chiralitate etc.). Pentru stabilirea c. se folosește fie un etalon simplu de c. definită, față de care se stabilesc înrudirile configurative, fie un etalon intern (de ex. un atom chiral din aceeași moleculă, pentru care se admite o anumită c., configurația celorlalți rezultînd în raport cu a acestuia). În stabilirea ordinii liganzilor se consideră prioritățile după numerele atomice descrescătoare ale atomilor direct legați de elementul de chiralitate.