CĂINȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare. 2. (Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. – Căi + suf. -ință.

căință sf [At: PRAV. 869 / Pl: ~țe / E: căi + -ință] Părere de rău Si: căire, regret, remușcare.

CĂINȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Faptul de a se căi ¶ 2 Părere de rău pentru o faptă săvîrșită: mă face să vărs lacrimi de ~ NEGR..

CĂINȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Căi + suf. -ință.

CĂINȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. Ochii mei înoată-n lacrimi de căință. IOSIF, T. 221. Inima-i sîngera, răsipită în tîrzii și zadarnice căințe. ODOBESCU, S. III 209.

CĂINȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Din căi + suf. -ință.

CĂINȚĂ ~e f. Părere de rău cauzată de o nereușită sau de o faptă nesocotită; mustrare de cuget; remușcare; regret. [Sil. că-in-] /a (se) căi + suf. ~ință

căință f. 1 durere pentru săvârșirea unui păcat: după căință pocăința; 2. părere de rău de a fi făcut sau nu ceva.

căínță f., pl. e și (est) ĭ. Regret al faptelor mele.

căință s. f., g.-d. art. căinței; pl. căințe

căință s. f., g.-d. art. căinței; pl. căințe

căință s. f. (sil. -in-ță), g.-d. art. căinței; pl. căințe

căință, -țe.

CĂINȚĂ s. v. regret.

CĂINȚĂ s. mustrare, pocăință, regret, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea o sinceră ~ pentru cele făcute.)

căință, căințe, s.f. Plângere: „Dascălul va trimite numeroase plângeri (”căințe„) protopopului Vișeului” (Câmpeanu, 2016: 44). – Din căi „a regreta” + suf. -ință (MDA).