CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

căsca [At: TETRAEV. (1574), 251 / Pzi: casc / E: ml cascare] 1 vt A deschide gura (pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc.) 2 vt (Îe) A ~ gura A privi cu interes (sau cu mirare, cu curiozitate naivă). 3 vt (Îae) A umbla pe ici, pe colo, pierzând vremea. 4 vt (Îae) A dezvălui un secret (fără a avea o intenție rea). 5 vt (Îe) A ~ ochii A deschide ochii tare, mai ales de mirare Si: (pop) a se holba, a se zgăi, (îrg) a se bleojdi. 6 vt (Îae; pex) A fi (foarte) atent. 7-8 vt (Îc) Cască-gură (sau gură-cască) Persoană care (stă absentă și) nu înțelege ce se întâmplă (sau ce se discută) în jurul ei. 9 vt (Îae) Persoană dezinteresată Si: căscăund (1). 10 vi A deschide gura mare printr-o inspirație adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând prin acest gest starea (de oboseală, plictiseală dar, mai ales, de somnolență) în care se află o ființă Si: a ușta. 11 vr (D. o ușă, o fereastră etc.) A se întredeschide Si: a se crăpa. 12 vi (Îvr; d. oameni) A striga. 13 vi (Înv) A râvni. 14 vi (Înv) A tinde (spre ceva). 15 vr (D. obiecte) A se crăpa. 16 vr (D. nuci) A plesni. 17 vr (Fig; îe) A se ~ o prăpastie (între două persoane sau grupuri) A se produce o dezbinare.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. (Cu complementul «gura») A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANTUL, P. II. [Dracul] cască o gură cît o șură și, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul. CREANGĂ, P. 54. ◊ Fig. Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. REBREA NU, R. II 200. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă (de obicei stînd cu gura deschisă), a privi prostește; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea; a tăia frunză la cîini. Ziulița îndelungată sade numai și mănîncă și cască gura după cei drumari, că numai a se găti știe. RETEGANUL, P. I 51. Căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul. ISPIRESCU, L. 141. Mai șede el cît șede, de cască gura prin tîrg, și-apoi își ia tălpășița spre casă. CREANGĂ, P., 44. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Intranz. (Despre oameni și animale) A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungiră și adesea zgomotoasă, trădînd oboseală, plictiseală sau, mai ales, nevoie de somn. Poate că trăisem încă într-această lume mare Ce mă face ca să sufăr, ca să rid sau ca să casc. MACEDONSKI, O. I 70. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde și a căsca. ISPIRESCU, L. 202. Ca...a...sc toată ziulica și do...o...rm toată nopticica. ALECSANDRI, T. 899. ◊ Tranz. (Cu complementul «gura»; rar) Dimineața... Stan se scoală, întinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă. RETEGANUL, P. IV 19. 3. Tranz. (Familiar, cu complementul «ochii») A deschide tare ochii (mai ales de mirare) spre a vedea mai bine; a se holba, a se zgîi. Căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseși pînă atunci. PAS, Z. I 211. Brîncovene Constantin... Cască ochii-a te uita De-ți cunoști tu pielea ta. ALECSANDRI, P. P. 212. 4. Refl. (Despre obiecte care prezintă o deschizătură) A se deschide (nu de tot); a se crăpa. Prăpastia se cască în adîncime. ▭ O gură neagră de gîrlici se căsca în coasta clădirii. SADOVEANU, O. VII 52. ◊ Fig. Au încercat istoricii literari... ca și istoricii propriu-ziși, să afirme că ei fac istoria de dragul istoriei... Între declarațiile programatice și aplicarea lor în practică s-a căscat însă o prăpastie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3/1.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgîi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungită, trădînd oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4). – Lat. *cascare.

A CĂSCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

A SE CĂSCA se cască intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare

căscà v. 1. a deschide tare gura (de oboseală sau de urît); 2. a deschide tare ochii; 3. a întredeschide: a căsca ușa. [Lat. vulg. *CASCARE (din gr. hásko)].

casc, a căscá v. intr. (lat. cascare, d. vgr. hásko, casc, rudă cu lat. hiscere, a se căsca, a se crăpa; sard. cascare, V. dehiscent). Răsuflu adînc deschizînd convulsiv gura (de plictiseală saŭ de osteneală). Doresc, mă lăcomesc (Vechĭ): cască să cuprindă averea altuĭa. V. tr. Deschid (puțin): a căsca ușa. Iron. A căsca ochiĭ, a holba ochiĭ, a privi mirat orĭ atent. A căsca gura, a perde timpu privind.

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 1 sg. să casc, 3 să caște; imper. 2 sg. afirm. cască

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 3 să caște

căsca vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cască; conj. prez. 3 sg. și pl. caște

casc, caști 2, caște 3 conj.

CĂSCA vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

CĂSCA vb. 1. a deschide, a desface. (~ gura.) 2. a (se) bulbuca, a (se) holba, a (se) mări, a (se) umfla, a (se) zgîi, (pop. și fam.) a (se) beli, a (se) bleojdi, (pop.) a (se) boboșa, a (se) bolboșa, (reg.) a (se) boldi, a (se) bolovăni, (Transilv.) a (se) zgăura, (Ban.) a (se) zgîmboia. (~ ochii.) 3. a (se) crăpa, a (se) intredeschide. (S-a ~ ușa.) 4. a se adînci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

căsca (casc, căscat), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).