căsătorie sf [At: (a. 1675) GCR I, 217/33 / Pl: ~ii / E: căsător + -ie] 1 Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. 2 (Îs) ~ religioasă Căsătorie (1) oficiată înaintea preotului. 3 (Îs) ~ civilă Căsătorie încheiată înaintea ofițerului stării civile. 4 (Îs) ~ mixtă Căsătorie (1) între două persoane de religii (sau confesiuni) diferite. 5 (Îs) ~ morganatică Căsătorie (1) a unui nobil (sau a unui principe) cu o persoană de o condiție socială inferioară. 6 (Îe) A da (pe fiul sau, pe fiica sa etc. cuiva) în ~ A căsători pe fiul, fiica sa etc. cu cineva, cu voia (sau fără voia) celui dintâi. 7 (Îae) A consimți căsătoria (1) fiului, fiicei etc. 8 (Îe) A lua (pe cineva) în ~ A se căsători (cu cineva). 9 Trai comun între soți Si: căsnicie (2).

CĂSĂTORIE, căsătorii, s. f. 1. Convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie cu scopul de a trăi împreună și a întemeia o familie. A lua în căsătorie. A cere în căsătorie. ▭ Statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului. CONST. R.P.P. 39. Vorbesc de căsătoria fiului meu, Manolachi, cu duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 352. 2. Trai comun între soți, viață conjugală, căsnicie. Abia începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite. – NEGRUZZI, S. I 41.

CĂSĂTORIE, căsătorii, s. f. Convenție încheiată (printr-un act de stare civilă) între un bărbat și o femeie care se hotărăsc să trăiască împreună și să întemeieze o familie. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală. – Din căsător (înv.) + suf. -ie.

CĂSĂTORIE ~i f. 1) Convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie, care și-au luat obligația să întemeieze o familie. A lua în ~. A da în ~. 2) Trai în comun al soților; căsnicie. [Art. căsătoria; G.-D. căsătoriei; Sil. -ri-e] /a (se) căsători + suf. ~ie

căsătorie f. 1. unirea legitimă a unui bărbat cu o femeie; 2. taina bisericească care sfințește această unire: 3. celebrarea cununiei: a asista la o căsătorie.

căsătoríe f. (d. căsător). Unirea legitimă a bărbatuluĭ și a femeiĭ. Celebrarea nunțiĭ: a asista la o căsătorie. Unu din cele șapte sacramente. Ĭaŭ în căsătorie, mă însor orĭ mă mărit cu. Daŭ în căsătorie, daŭ de nevastă.

căsătorie s. f., art. căsătoria, g.-d. art. căsătoriei; pl. căsătorii, art. căsătoriile (desp. -ri-i-)

căsătorie s. f., art. căsătoria, g.-d. art. căsătoriei; pl. căsătorii, art. căsătoriile

căsătorie s. f., art. căsătoria, g.-d. art. căsătoriei; pl. căsătorii, art. căsătoriile

CĂSĂTORIE s. 1. (pop. și fam.) căpătuială, căpătuire. (~ cuiva la ofițerul stării civile.) 2. mariaj, (livr.) matrimoniu. (A contractat o ~.) 3. partidă. (A făcut o ~ bună.) 4. unire, (pop.) însoțire, luare. (După ~ lor...) 5. v. cununie. 6. v. însurătoare. 7. v. măritiș. 8. v. căsnicie.

CĂSĂTORIE s. 1. (pop. și fam.) căpătuială, căpătuire.(~ cuiva la ofițerul stării civile.) 2. mariaj, (livr.) matrimoniu. (A contractat o ~.) 3. partidă. (A făcut o ~ bună.) 4. unire, (pop.) însoțire, luare. (După ~ lor...) 5. cununie, (pop.) nuntire, nuntit. (~ oficiată la biserica Amzei.) 6. însurat, însurătoare, (rar) însurare, (înv.) însurăciune. (~ unui bărbat.) 7. măritat, măritiș, (rar) măritare, (pop.) mărit. (~ unei femei.) 8. casă, căsnicie, menaj, (livr.) mariaj, matrimoniu, (rar) gospodărie, (pop.) însoțire, (înv.) maritagiu, (grecism înv.) sinichesion. (Are o ~ ideală.)

Căsătorie ≠ despărțire, divorț, divorțat

CĂSĂTORIE. Subst. Căsătorie, matrimoniu (livr.), himeneu (poetic), partidă, căpătuială (fam.), căpătuire (fam.), căsnicie, mariaj (livr.), menaj, viață conjugală, coabitare (jur.), conviețuire; măritiș, unire, măritare (rar), măritat, mărit (pop.); însurătoare, însurat, însurare (înv.), însurăciune (înv.), însoțire (pop.), nuntire, nuntit (rar). Mezalianță; căsătorie morganatică. Căsătorie civilă, cununie civilă; căsătorie religioasă, confareație (rar). Recăsătorire. Protogamie. Monogamie; bigamie; trigamie; poligamie. Poliandrie. Monogam; bigam; trigam. Poliandră (rar). Endogamie; exogamie. Concubinaj, căsătorie nelegitimă. Soț, soțior (dim.), căsător (înv.), soție (înv.), bărbat, om, stăpîn (pop.), român (pop.). Soție, soțioară (dim.), nevastă, consoartă, soață (rar), soț (înv.), femeie (pop.), muiere (pop.). Familist (fam.). Cerere în căsătorie, pețire, pețit, pețitorie (fam.), pețitorlîc (rar, depr.). Pețitor (înv. și pop.); logodnic, fidanțat (rar); logodnică, fidanțată (rar). Nuntă. Mire, june; mireasă. Însurățel; însurăței. Lună de miere. Nuntă de argint. Nuntă de aur. Gamologie (livr.). Adj. Matrimonial (livr.), căsătoresc (rar). Căsătorit, însurat, nuntit (rar), căpătuit (fam.), măritat (reg.); căsătorită, măritată, căpătuită (fam.). Monogam, monogamic; bigam; trigam. Poliandră (rar). Conjugal. Nupțial, nunțial (înv.), nuntitor (rar). De nuntă. Logodit; cununat. Recăsătorit. Vb. A se căsători, a se uni (lega) prin căsătorie cu cineva, a face o partidă (bună), a se căpătui (fam.), a da de căpătîi, a se cununa, a împărți cununa cu cineva, a-și pune pirostriile în cap, a se însoți (pop.), a se nunti (pop.), a se rostui, a întemeia o căsnicie, a face o casă, a-și lega viața de cineva (de viața cuiva), a-și lega capul. A umbla să se însoare, a fi (a intra, a da) în dîrdora însuratului, a-i arde de însurătoare; a cere în căsătorie, a cere mîna, a lua în căsătorie, a lua de soție (de nevastă), a face unei fete conciul, a se însura, a aduce (părinților) noră pe cuptor. A se mărita, a-și pune cîrpă în cap, a lua de soț (de bărbat), a se duce după cineva, a veni după cineva. A peți. A se logodi, a face credință. A căsători, a face cuiva căpătîi, a însura, a mărita, a da de soție, a da fata din casă, a da (o fată) după cineva, a da în căsătorie, a scăpa de piatra din casă. A fi căsătorit, a avea casă și masă; a trăi cu cineva în căsnicie, a ține casă cu cineva; a trăi cu cineva, a se cununa la lună. V. celibat, divorț, rudenie, rudenie prin încuscrire (prin alianță).

căsătorie, căsătorii s. f. Convenție între un bărbat și o femeie care vor să întemeieze o familie. ♦ Căsnicie, viață conjugală. ◊ Căsătorie putativă = căsătorie încheiată de bunăvoie, dar în necunoașterea din partea soților a unor cauze care împiedică validitatea căsătoriei. – Din căsător (înv. „soț” < casă + suf. -ie).