DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A ieși sau a scoate din amorțeală; fig. a (se) trezi din inerție, a (se) anima, a (se) însufleți. ◊ Expr. (Refl.) A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega (cuiva) limba, v. dezlega. 2. Refl. (Despre lichide foarte reci) A deveni mai puțin rece. ♦ (Despre pământ) A se dezgheța. – Pref. dez- + [a]morți.

dezmorți vtr [At: LB / V: ~zam~, diz~ (S și: dis~), (reg) ~murțî (S și: ~murțî) / S și: desm~ / Pzi: ~țesc / E: dez- + (a)morți] 1 vt (D. ființe sau părți ale corpului lor) A ieși din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig, de îngheț, a reîncepe să miște, să simtă, a-și reveni din înțepenire. 2 vr (Rar; îe) A (i) se ~ (cuiva) limba A începe să vorbească, a i se dezlega limba Cf dezlega. 3-4 vtr (Fig) A (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață, la o stare activă. 5 vt (Îvr) A intensifica. 6-7 vtr (C.i. obiecte la temperaturi scăzute) A aduce sau a ajunge la o temperatură mai ridicată

DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A ieși sau a scoate din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț; fig. a (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață. ◊ Expr. (Refl.) A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega (cuiva) limba. v. dezlega. 2. Refl. (Despre un lichid foarte rece) A deveni mai puțin rece. ♦ (Despre pământ) A se dezgheța. – Dez- + [a]morți.

DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre ființe, mai ales despre om sau despre părți ale corpului său) A ieși din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț; fig. a se trezi din starea de nesimțire sau de inerție. Ar trebui să te duci și tu cu femeile la bucătărie, să te dezmorțești puțin, că pînă acum te-ai zbuciumat. DEMETRIUS, V. 126. M-am scoborît din trăsură să mă dezmorțesc. IBRĂILEANU, A. 118. ◊ Expr. A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega limba, v. dezlega. Pe cînd însă, pe sub șure și la vatra bordeiului, ospățul și paturile se gătesc... limbile se dezmorțesc și prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. ODOBESCU, S III 19. ◊ Tranz. (Subiectul este omul sau, mai rar, un animal; complementul indică părți ale corpului, fig. oasele) Rîzînd către oșteni, își dezmorțeau ciolanele. SADOVEANU, Z. C. 204. Bătu talpa mai apăsat să-și dezmorțească vîrful degetelor în pantofii pirpirii. C. PETRESCU, C. V. 118. Dar calul răsuflă o dată bine și se scutură de-și dezmorți oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniță legat scurt. RETEGANUL, P. V 37. 2. (Despre o apă foarte rece) A deveni mai puțin rece (sub acțiunea căldurii). ♦ (Despre pămînt) A se dezgheța. Pămîntul începe să se dezmorțească. ♦ Fig. A reînvia, a se anima. Primăvara, întreaga vegetație se dezmorțește. ▭ Deși vremea se dezmorțise, zăpada era tot întreagă. GALACTION, O. I 101.

A DEZMORȚI ~esc tranz. A face să se dezmorțească. /dez- + a amorți

A SE DEZMORȚI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane sau părți ale corpului lor) A reveni din starea de amorțeală; a se dezgheța. 2) (despre pământ) A se muia din cauza temperaturii mai ridicate de zero grade. 3) fig. A ieși din starea de inerție. 4) (despre natură) A se trezi la viață; a renaște; a reînvia. /dez- + a amorți

dezamorți v vz dezmorți

disamorți v vz dezamorți

dizmorți v vz dezmorți

desmorți v. a trezi din amorțeală.

dezmorțésc v. tr. Scot din amorțeală, dezgurzesc. V. refl. Mă dezgurzesc. – În Olt. dezmu-.

dezmorți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dezmorțesc, 3 sg. dezmorțește, imperf. 1 dezmorțeam; conj. prez. 1 sg. să dezmorțesc, 3 să dezmorțească

dezmorți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dezmorțesc, imperf. 3 sg. dezmorțea; conj. prez. 3 să dezmorțească

dezmorți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dezmorțesc, imperf. 3 sg. dezmorțea; conj. prez. 3 sg. și pl. dezmorțească

dezmorți

desmorțesc, -țeam 1 imp.

DEZMORȚI vb. v. dezgheța.

DEZMORȚI vb. a (se) dezgheța. (Se ~ puțin la gura sobei.)

A se dezmorți ≠ a înțepeni