opțiuni
  • info

13 definiții pentru deșteptăciune

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DEȘTEPTĂCIUNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.

DEȘTEPTĂCIUNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.

deșteptăciune sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ni / E: deștepta + -ăciune] 1 Inteligență. 2 Istețime. 3-4 (Irn) Faptă (sau vorbă) a celui care pretinde că este atotștiutor.

DEȘTEPTĂCIUNE s. f. Însușirea de a fi deștept; inteligență, istețime. Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptăciune. CAMILAR, N. I 114. Chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. ♦ Faptă sau vorbă de om deștept. (Folosit de obicei ironic) Mare deșteptăciune ai spus!

DEȘTEPTĂCIUNE ~i f. 1) Facultatea de a înțelege ușor și profund fenomenele, lucrurile; agerime a minții; inteligență. 2) Faptă sau vorbă de om deștept. [Art. deșteptăciunea; G.-D. deșteptăciunii; Sil. -ciu-ne] /deștept + suf. ~ăciune

deșteptăciune f. calitatea omului deștept: pricepere, inteligență.

deșteptăcĭúne f. Inteligență.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

deșteptăciune s. f., g.-d. art. deșteptăciunii

deșteptăciune s. f., g.-d. art. deșteptăciunii

deșteptăciune s. f., g.-d. art. deșteptăciunii

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

DEȘTEPTĂCIUNE s. 1. v. inteligență. 2. agerime, dibăcie, inteligență, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

DEȘTEPTĂCIUNE s. 1. intelect, inteligență, judecată, minte, pricepere, rațiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, dibăcie, inteligență, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

deșteptăciune, deșteptăciuni s. f. (iron.) prostie; faptă sau afirmație care dovedește prostie.

a da pe-afară de deșteptăciune expr. (iron.) a fi prost.

Intrare: deșteptăciune
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • deșteptăciune
  • deșteptăciunea
plural — —
genitiv-dativ singular
  • deșteptăciuni
  • deșteptăciunii
plural — —
vocativ singular —
plural —
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

deșteptăciunesubstantiv feminin

  • 1. Însușirea de a fi deștept. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    sinonime: inteligență istețime
    • format_quote Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptăciune. CAMILAR, N. I 114. DLRLC
    • format_quote Chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. DLRLC
    • 1.1. adesea ironic Faptă sau vorbă de om deștept. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Mare deșteptăciune ai spus! DLRLC
etimologie:
  • Deștept + -ăciune. DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.