dărâmare sf [At: DA ms / V: (reg) ~rm~ / Pl: ~mări / E: dărâma] 1 Culcare la pământ Si: dărâmat¹ (1), doborâre. 2 (Fig) Distrugere. 3 Prăbușire. 4 Ruinare. 5 Demolare a unei clădiri (vechi) Si: dărâmat¹ (5). 6 (Rar) Rupere a ramurilor, a frunzelor dintr-un copac Si: dărâmat¹ (6).

dărmare sf vz dărâmare

DĂRÎMARE, dărîmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărîma; doborîre, nimicire, distrugere. Acum trei ani am cerut eu dărîmarea Bastiliei. CAMIL PETRESCU, T. II 366. Se vede un turn negru-n dărîmare. NEGRUZZI, S. II 84. – Variantă: (regional) dărmare s. f.

DĂRMARE s. f. v. dărîmare.

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

DĂRÂMARE s. 1. v. demolare. 2. v. prăbușire. 3. v. cădere. 4. v. doborâre.

Dărâmare ≠ clădire

DĂRÎMARE s. 1. cădere, dărăpănare, dărîmat, năruire, năruit, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unei case.) 2. cădere, năruire, picare, prăbușire, prăvălire, răsturnare. (~ cuiva la pămînt în urma loviturii primite.) 3. culcare, doborîre, lungire, prăbușire, prăvălire, răsturnare, trîntire, (înv.) răsturnătură. (~ cuiva la pămînt cu o lovitură.)