ETIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Studiul teoretic al principiilor și concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității practice. 2. S. f. Ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor; morală. 3. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

etic, ~ă [At: CANTEMIR, I. I. I, 13 / V: (înv) it~, ithic, itichi, ithichi sf / S și: ethic / Pl: ~ici, ~ice / E: fr éthique, lat ethicus, cf ngr ήθος] 1 sf Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu rolul acestora în viața socială. 2 sf Obiect de învățământ care se ocupă cu studiul eticii (1). 3 sf (Ccr) Tratat (sau manual, carte) care cuprinde principiile de bază ale eticii (2). 4 sf Concepție etică (5) specifică unui filozof, unui scriitor etc. 5 sf Totalitate a normelor de conduită morală care reglementează relațiile dintre oameni precum și atitudinea lor față de societate, de o anumită clasă socială, de stat, de patrie, de familie etc Cf morală. 6 sf (Înv; îf itichi, ithiki) Virtute. 7 a Care este în conformitate cu principiile eticii (1) Si: (înv) eticesc (1). 8 a Care aparține eticii (1) Si: (înv) eticesc (2). 9 a Privitor la etică (1) Si: (înv) eticesc (3). 10 Specific eticii (1) Si: (înv) eticesc (4). 11 De etică (1) Si: (înv) eticesc (5). 12 sn Calitatea de a fi etic (7). corectat(ă)

*ETIC I. adj. 🦉 Privitor la morală. II. ETICĂ sf. Știința moralei, partea filosofiei care tratează despre morală [fr.].

ETIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

ETIC, -Ă, etici, -e, adj. Referitor la etică, de etică, bazat pe etică, conform cu etica, moral. Unitatea și întrepătrunderea acestui proces dialectic de cunoaștere cu rolul etic al actorului... condiționează partinitatea creației actorului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 9/5. Vom mai spune cîteva cuvinte în privința tendinței sociale și etice a pesimismului lui Eminescu. GHEREA, ST. CR. I 127.

ETIC, -Ă adj. De etică; moral. [Cf. fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos – moral].

ETIC, -Ă I. adj. referitor la etică; moral. II. s. f. 1. disciplină filozofică, studiul aspectelor teoretice și practice ale moralei; teoria filozofică a moralei. 2. ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăți. (< fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos)

ETIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de etică; propriu eticii; moral. Principii ~ce. /<lat. ethicus

etic a. privitor la etică, moral.

*étic, -ă adj. (vgr. ethikós, d. éthos, obiceĭ, modă. V. hristo-itie). Relativ la morală: știință etică. S. f. Morală, știința moraleĭ: etica luĭ Spinoza.

iticesc sf vz etic

etic adj. m., pl. etici; f. etică, pl. etice

etic adj. m., pl. etici; f. etică, pl. etice

etic adj. m., pl. etici; f. sg. etică, pl. etice

ETIC adj. v. moral. (O comportare ~.)

ETIC adj. moral. (O comportare ~.)

ETIC, -Ă adj. (cf. fr. éthique, lat. ethicus, gr. ethikos – moral): în sintagma dativ etic (v.).

dativ etic utilizarea specială a formelor clitice de dativ ale formulelor personale, încărcate cu o funcție specială stilistică și pragmatică;

adjectiv posesiv etic, adjectivul posesiv de persoana I, explicativ (fără funcție gramaticală), folosit de povestitor pe lângă numele eroului principal al povestirii pentru a-și exprima interesul deosebit pe care-l solicită și ascultătorilor, față de erou (A): „Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu.” (Eminescu). Întrebuințat și la plural, adjectivul posesiv etic (nostru) are același efect stilistic ca și dativul etic de persoana a II-a sg.: povestitorul îl include și pe cititor (ascultător) în sfera interesului etic al povestirii: „Oricât de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru.” (Eminescu)

dativ etic, formă atonă de singular a pronumelui personal, în primul rând la persoana I, cazul dativ, care exprimă interesul deosebit al vorbitorului pentru acțiunea sau obiectul unui enunț (A): „Măicuță dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace”. (G. Coșbuc) Când vorbitorul vrea să atragă în sfera interesului etic al narațiunii pe interlocutor (interlocutori), atunci folosește dativul de persoana a II-a (singular): „Câinii atunci săriră Și-n grab’ ți-l jupuiră.” (Gr. Alexandrescu) Pentru a se accentua și mai mult acest aspect afectiv al narațiunii, cel ce narează poate folosi ambele forme, la persoana I și a II-a: – „Până aici, spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”. (I. Creangă) În poezia populară, d. etic „mi” se folosește dublat de reflexivul aton persoana a III-a, „și”: „Dar Corbea, ce mi-și făcea, El la masă nu ședea...” Reflexivul etic este o formă arhaică a limbii populare. D. etic este o formă expletivă (fără funcție gramaticală) a pronumelui personal. Sin. asociere; sin. adjectiv posesiv etic; sin. nominativ etic.

nominativ etic, nominativul pronumelui personal, pers. a II-a sg., „tu”, folosit în limba română într-o construcție în care, ca și dativul etic, exprimă solicitarea interlocutorului să participe afectiv la ceea ce narează locutorul (A): „nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica.” (I. Creangă)