EXALAȚIE, exalații, s. f. Exalare; miasmă, duhoare; abureală. [Pr.: eg-za-] – Din fr. exhalation, lat. exhalatio.

exalație sf [At: ALBINEȚ, M. 175/7 / V: esalațiune, ~iune, exha~, exhalațiune / P: egza~ / Pl: ~ii / E: fr exhalation, lat exhalatio, -onis] (Rar) 1-4 Exalare (1-4). 5 (Spc) Eliminare a vaporilor de apă de către plante.

EXALAȚIE, exalații, s. f. Exalare; abureală. [Pr.: eg-za-] – Din fr. exhalation, lat. exhalatio.

EXALAȚIE, exalații, s. f. Degajare de vapori, mirosuri etc.

EXALAȚIE s.f. Degajare, răspîndire de vapori, de mirosuri etc.; exalare. [Gen. -iei, var. exalațiune s.f. / cf. fr. exhalation, lat. exhalatio].

EXALAȚIE s. f. exalare. (< fr. exhalation, lat. exhalatio)

esalațiune sf vz exalație

exalațiune sf vz exalație

exhalație sf vz exalație

exhalațiune sf vz exalație

*EXALAȚUNE, EXALAȚIE sf. 1 Faptul de a (se) exala ¶ 2 Abureală, miros [fr.].

EXALAȚIUNE s.f. v. exalație.

*exalațiúne f. (lat. ex-halátio, -ónis). Acțiunea de a exala. – Și -áție, dar ob. -áre.

exalație [x pron. gz] (desp. -ți-e) s. f., art. exalația (desp. -ți-a), g.-d. art. exalației; pl. exalații, art. exalațiile (desp. -ți-i-)

exalație [x pron. gz] (-ți-e) s. f., art. exalația (-ți-a), g.-d. art. exalației; pl. exalații, art. exalațiile (-ți-i-)

exalație s. f. (sil. -ți-e) [x pron. gz], art. exalația (sil. -ți-a), g.-d. art. exalației; pl. exalații, art. exalațiile (sil. ți-i-)

EXALAȚIE s. v. emanație.

EXALAȚIE s. degajare, emanare, emanație, emisiune, exalare, împrăștiere, răspîndire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.)

exhalație, (engl.= exalant), despre o emanație de gaze și vapori care, de regulă, încheie evoluția unei camere magmatice sau a unui aparat vulcanic și care se poate materializa în asociații de minerale bogate în F, S, CO2 și H2O. V. și exhalativ, stadiul ~.