exaltație sf [At: VASICI, M. II, 92/18 / V: (înv) esa~, esaltațiune, esăltăciune, ~iune, ~tățiune, eza~ / Pl: ~ii / E: fr exaltation, lat exaltatio, -onis] 1 Lăudare. 2 Slăvire. 3 Glorificare. 4 Exaltare (4). 5 Intensificare. 6 Entuziasmare. 7 Înflăcărare. 8-9 Exaltare (8-9). 10 (Rar) Înălțare. 11 (Înv; îs) -ia crucii Înălțare a crucii. 12-14 (Înv) Exaltare (12-14). 15 (Chm; Fiz) Cantitate cu care este mărită refracția moleculară a unei substanțe organice care are în molecula sa duble legături conjugate sau triple legături, față de cazul în care nu ar avea asemenea legături. 16 (Chm; îvr) Purificare a sărurilor, metalelor etc. prin îndepărtarea elementelor străine.

EXALTAȚIE s.f. (Rar) Exaltare. [Gen. -iei. / < fr. exaltation, lat. bis. exaltatio].

EXALTAȚIE s. f. exaltare. (< fr. exaltation, lat. exaltatio)

esaltație sf vz exaltație

esaltațiune sf vz exaltație

esăltăciune sf vz exaltație

exaltațiune sf vz exaltație

exaltățiune sf vz exaltație

ezaltație sf vz exaltație

*EXALTAȚIUNE, EXALTAȚIE, EXALTARE sf. 1 Faptul de a (se) exalta ¶ 2 Glorificare, slăvire ¶ 2 Aprindere a minții, stare de spirit înflăcărată în mod neobicinuit ¶ 3 🩺 Exces de activitate a unui organ [fr.].

exaltați(un)e f. 1. acțiunea de a exalta, glorificare; 2. entuziasm vehement; 3. Med. un fel de transport sau delir.

*exaltațiúne f. (lat. exaltátio, -ónis). Acțiunea de a exalta. Excitare a mințiĭ. Turburare mentală. Starea omuluĭ exaltat. Exaltarea Cruciĭ, Înălțarea Cruciĭ (V. înălțare). – Ob. egz- (după fr.). Și -áție, dar ob. -áre.

!exaltație [x pron. gz] (desp. -ți-e) s. f., art. exaltația (desp. -ți-a), g.-d. art. exaltației; pl. exaltații, art. exaltațiile (desp. -ți-i-)

exaltație [x pron. gz] (-ți-e) s. f., art. exaltația (-ți-a), g.-d. exaltații, art. exaltației

exaltație s. f. (sil. -ți-e) [x pron. gz], art. exaltația (sil. -ți-a), g.-d. art. exaltației; pl. exaltații

exaltație (pr. gz)