excepție sf [At: RÎND. JUD. 7/19 / V: (înv) esc~, escepțiune, ~iune, exțe~, exe~, (îvr) eccep~, eccepțiune, ecțe~, ece~, ~pciune, exepsie, escepsie, escepsiune, esep- / P: ex-cep~ / Pl: ~ii / E: fr exception, lat exceptio, -onis] 1 (Jur) Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând la amânarea soluționării acestuia sau la înlăturarea pretențiilor reclamantului, fără examinarea litigiului Si: (rar) incident. 2 Abatere de la o normă, de la o lege etc. Si: derogare, restricție. 3 Ceea ce nu se conformează unei reguli generale. 4 Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice. 5 (Îla) De ~ Excepțional (6). 6 (Îlav) Fără ~ Fără deosebire sau omisiune. 7 (Îlav) Prin ~ În mod neobișnuit sau neprevăzut. 8 (Îlp) Cu ~ia (În) afară de... 9 (Îe) A face (o) ~ A se abate de la o regulă generală (în favoarea sau defavoarea cuiva). 10 (D. persoane; îe) A fi o ~ A se deosebi, prin calități superioare, de ceilalți. corectat(ă)

EXCEPȚIE, excepții, s. f. Abatere de la regula generală, ceea ce nu se supune normei generale. Limbile cu regule și excepții. RUSSO, S. 69. Excepția confirmă regula. ◊ Expr. Cu excepția = afară de. Îi plăceau toate materiile, cu excepția matematicii. Fără excepție = fără deosebire. Să pornească toți, fără excepție. BOLINTINEANU, O. 263. A face excepție = a) a se deosebi, a se abate de la regula generală. Nu fac excepție de la regulă; b) a proceda altfel decît de obicei. Fac excepție pentru tine. – Variantă: escepție (NEGRUZZI, S. I 348) s. f.

EXCEPȚIE s.f. 1. Ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); ceea ce nu este obișnuit, normal. ◊ Cu excepția = afară de...; fără excepție = fără deosebire. 2. Mijloc de apărare în justiție care tinde să schimbe soluționarea cazului sau să atace forma de judecată. [Gen. -iei, var. escepțiune, excepțiune s.f. / cf. fr. exception, lat. exceptio].

EXCEPȚIE s. f. 1. ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); o complement circumstanțial de ~ = complement care desemnează obiectul sau faptul ce exprimă o excepție în raport cu subiectul, cu numele predicativ sau cu complementul; propoziție de ~ = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de excepție; cu ă = afară de...; fără ~ = fără deosebire; de ~ = excepțional. 2. mijloc de apărare în justiție care tinde să schimbe soluționarea cazului sau să atace forma de judecată. (< fr. exception, lat. exceptio)

excepție s. f. în constr., devenită clișeu, de excepție Excepțional ◊ „Minimalizat, uneori ignorat de-a binelea, fiindu-i mereu preferate voci «de excepție» (oribilă expresie!), care însă, iarăși mereu, uită să confirme opinia critică, poetul acesta se află [...] în primele rânduri ale poeziei românești de azi.” Cont. 20 VII 79 p. 10. ◊ „Nu mi se pare astfel deloc hazardată încercarea de a apăra și unele din piețele nobile, și unele din patrulaterele de excepție ale Capitalei noastre [...]” I.B. 2 VIII 79 p. 2. ◊ „Festivalul care se desfășoară la București este o manifestare culturală de excepție.” R.lit. 43/95 p. 13 (cf. fr. d’exception)

EXCEPȚIE ~i f. 1) Abatere de la normele generale. ◊ Cu ~a (cuiva sau a ceva) în afară de (cineva sau ceva); exceptând. Fără ~ fără deosebire. De ~ care constituie o excepție; excepțional. 2) jur. Mijloc de apărare fără a examina cauza sau fără a o trimite spre examinare altui organ. [G.-D. excepției; Sil. -ți-e] /<fr. exception, lat. exceptio, ~onis

eccepție sf vz excepție

ecepție sf vz excepție

ecțepție sf vz excepție

escepsie sf vz excepție

escepsiune sf vz excepție

escepție sf vz excepție

escepțiune sf vz excepție

esepție sf vz excepție

excepciune sf vz excepție

excepțiune sf vz excepție

exepsie sf vz excepție

exepție sf vz excepție

exțepție sf vz excepție

*EXCEPȚIUNE, sf. EXCEPȚIE 1 Faptul de a excepta ¶ 2 Abatere de la regula generală, deosebire de ceea ce se întîmplă de obiceiu: nu e regulă fără ~ ¶ 3 ⚖️ Mijloc întrebuințat de apărare prin care tinde sau să se amîie procesul sau să critice forma sub care a fost intentată acțiunea [fr.].

ESCEPȚIE s. f. v. excepție.

ESCEPȚIUNE s.f. v. excepție.

EXCEPȚIUNE s.f. v. excepție.

excepți(un)e f. ceeace nu urmează regula.

*excepțiúne f. (lat. ex-céptio, -ónis. V. ac-cepțiune). Acțiunea de a excepta, de a scoate din regulă. Lucru exceptat: excepțiunile confirmă regula. Jur. Mijloc de apărare care tinde orĭ să amîne soluțiunea procesuluĭ, orĭ să critice forma. Fără excepțiune, fără deosebire, fără distincțiune: moartea îĭ ĭa pe toțĭ fără excepțiune. Cu micĭ excepțiunĭ, cu oare-care deosebirĭ. – Și -épție.

excepție (desp. -ți-e) s. f., art. excepția (desp. -ți-a), g.-d. art. excepției; pl. excepții, art. excepțiile (desp. -ți-i-)

+excepție (de ~) (desp. -ți-e) loc. adj.

excepție (-ți-e) s. f., art. excepția (-ți-a), g.-d. art. excepției; pl. excepții, art. excepțiile (-ți-i-)

excepție s. f. (sil. -ți-e), art. excepția (sil. -ți-a), g.-d. art. excepției; pl. excepții, art. excepțiile (sil. -ți-i-)

excepție (pr. cs-ce)

+excepția (cu ~) (desp. -ți-a) prep. + s. f.

EXCEPȚIE s. 1. abatere. (O ~ de la regulă.) 2. (JUR.) incident. (A ridica o ~.)

EXCEPȚIE s. 1. abatere. (Există cîteva ~ de la regulă.) 2. (JUR.) incident. (A ridica o ~.)

EXCEPȚIE s. f. (cf. fr. exception, lat. exceptio): în sintagmele circumstanțial de excepție și circumstanțială de excepție (v.).

NULLA REGULA SINE EXCEPTIONE (lat.) nici o regulă fără excepție – Inițial adagiu din dreptul roman. Astăzi, aceste cuvinte au un sens mai general: realitatea este prea bogată și contradictorie pentru ca să poată fi supusă unor catalogări sau încadrată în formule rigide.

THERE ARE NO SECRETS EXCEPT THE SECRETS THAT KEEP THEMSELVES (engl.) nu există secrete cu excepția celor care se păstrează singure – G.B. Shaw, „Back to Methuselah”, 908.