frecvență sf [At: ODOBESCU, S. III, 359 / Pl: ~țe / E: fr fréquence, lat frequentia] 1 Repetare la intervale scurte și regulate a unei acțiuni, a unui fapt. 2 Participare a studenților sau a elevilor la cursuri. 3 (Fiz) Mărime care arată de câte ori se produce un fenomen într-o unitate de timp. 4-5 (Fiz; îs) Curent de înaltă (sau joasă) ~ Curent electric care își schimbă sensul de un număr mare (sau mic) de ori într-o unitate de timp. 6 (Fon; îs) ~ fundamentală Primă armonică a unui semnal complex Si: fundamentală. 7 (Lin) Număr care indică de câte ori o unitate lexicală apare într-un text sau un corpus.

FRECVENȚĂ, frecvențe, s. f. 1. Repetare deasă a unei acțiuni, a unui fapt etc. ♦ (În învățămînt) Participare a elevilor sau studenților la cursuri. Cursuri fără frecvență. ▭ Frecvența la cursurile de alfabetizare depinde în mare măsură și de felul în care profesorul sau învățătorul reușește să atragă pe cursanți. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 1/1. 2. Numărul de perioade efectuate într-o unitate de timp, la un fenomen periodic. Frecvența vibrațiilor diapazonului. ◊ Curent de frecvență înaltă (sau joasă) = curent electric care își schimbă sensul de un număr mare (sau mic) de ori, într-o unitate de timp.

FRECVENȚĂ s.f. 1. Repetare, reluare deasă și regulată a unei mișcări, a unei acțiuni etc. ♦ Participare a studenților sau a elevilor la cursuri. 2. Mărime egală cu numărul de vibrații pe secundă ale unei mișcări vibratorii. [< lat. frequentia, cf. it. frequenza].

FRECVENȚĂ s. f. 1. repetare deasă și regulată a unei mișcări, acțiuni etc. ◊ participare a studenților, a elevilor la cursuri. 2. număr al repetărilor unui fenomen periodic în unitatea de timp. ◊ mărime egală cu numărul de vibrații pe secundă ale unei mișcări vibratorii. (< lat. frequentia, fr. fréquence)

FRECVENȚĂ ~e f. 1) Caracter frecvent. 2) Participare a elevilor și studentilor la lecții sau cursuri. 3) Mărime care indică de câte ori se produce un fenomen periodic într-o unitate de timp. /<lat. frequentia, fr. fréquence

*FRECUENȚĂ, *FRECVENȚĂ sf. 1 Repetare deasă ¶ 2 🩺 Frecuența pulsului, iuțeala bătăilor pulsului ¶ 3 ⚡ Frecuența unui curent, numărul perioadelor acestui curent într’o secundă; frecuențele întrebuințate pentru luminatul electric, pentru transporturile energiei, etc. variază între 40 și 120 de perioade pe secundă; în medicină și în telegrafia fără fir se întrebuințează curenți de 1000 de perioade și mai mult, cari se numesc curenți de înaltă ~ ¶ 4 Urmarea regulată la școală [fr.].

*frecŭénță f., pl. e (lat. frequentia). Desime, repetițiune deasă a unuĭ lucru, a unuĭ fapt: frecŭența ploilor, a străinilor în porturĭ. – Fals frecv-.

frecvență s. f., g.-d. art. frecvenței; pl. frecvențe

frecvență s. f., g.-d. art. frecvenței; pl. frecvențe

frecvență s. f., g.-d. art. frecvenței; pl. frecvențe

FRECVENȚĂ s. 1. v. ocurență. 2. (FIZ.) cadență. (~ a bătăilor unui pendul.).

FRECVENȚĂ s. (FIZ.) cadență. (~ a bătăilor unui pendul.)

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

curbă de frecvență, (engl.= frequency curve) (sedim.), forma de reprezentare a distribuției granulometrice a unui sediment sau a unei roci prin aprecierea frecvenței întregului spectru de dimensiuni ale particulelor ce alcătuiesc un anumit volum (de sedimente sau roci) într-un sistem de coordonate. C.f. simplă are formă de clopot cu concavitatea în jos și rezultă prin unirea punctelor care indică frecvența granulelor (în ordonată) ale căror dimensiuni (în abscisă) marchează limitele claselor granulometrice. V. și curbă cumulativă.

poligon de frecvență, (engl.= frequence polygon) → curbă de frecvență.