GERMAN, -Ă, germani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire dată unor popoare indo-europene care au locuit, în Antichitate, în centrul, vestul și nordul Europei; (și la sg.) persoană aparținând unuia dintre aceste popoare. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Germaniei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania ori la germani; nemțesc. ♦ (Substantivat, f. ) Limba germană. – Din lat. Germanus.

german², ~ă [At: DA ms / V: (înv) ghe~ / Pl: ~i, ~e / E: lat Germanus] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Germaniei 3-4 smf, a (Persoană) originară din Germania Cf neamț, saș, șvab. 5-6 a Care aparține populației de bază a Germaniei sau celei originare din Germania. 7-8 a Care se referă la populația Germaniei sau la populația ei de bază. 9-10 a Specific Germaniei sau populației ei. 11-12 a Care provine de la Germania sau de la populația ei de bază. 13 smp Popoare indoeuropene care au trăit în Antichitate în centrul, vestul și nordul Europei. 14-15 smf, a (Persoană) care aparține germanilor (13). 16 sf Limba germană² (10).

GERMAN, -Ă, germani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Denumire generală dată unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul și nordul Europei; (și la sg.) persoană aparținând unuia dintre aceste popoare. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemțesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba germană. – Din lat. Germanus.

GERMAN¹, -Ă, germani, -e, adj. Care este propriu germanilor, a(l) germanilor; originar din Germania. Limba și literatura germană. Poporul german. ▭ Delegația sovietică propune să se pornească de la premisa că problema germană este în primul rînd o chestiune a poporului german însuși, a germanilor înșiși. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886.

GERMAN, -Ă I s. m. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul și estul Europei. II. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania. ◊ (s. f.) limbă vorbită de germani (II). (< lat. germanus, fr. germain)

GERMAN¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține Germaniei sau populației ei; din Germania; nemțesc. /<lat. Germanus

german a. relativ la Germanii moderni: imperiul german. ║ m. locuitor din Germania.

*germán, -ă s. (lat. Germanus). Locuitor din Germania saŭ de limbă germană. Neamț. Adj. Germanic, nemțesc.

est-german, ~ă [At: LR 1993, nr. 994, 8/1 / Pl: ~i, ~e / E: est + german] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația fostei Republici Democrate a Germaniei Si: redegist. 3-4 smf, a (Om) originar din fosta Republică Democrată a Germaniei Si: redegist. 5 smp Populația care locuia în fosta Republică Democrată a Germaniei Si: redegist. 6-7 a Care aparținea fostei Republici Democrate a Germaniei sau est-germanilor (5) Si: redegist. 8-9 Privitor la fosta Republică Democrată a Germaniei sau la est-germani (5) Si: redegist. 10-11 a Care este specific fostei Republici Democrate a Germaniei sau est-germanilor (5) Si: redegist. 12 Care provine din fosta Republică Democrată a Germaniei Si: redegist.

GERMANĂ f. mai ales art. Limba germanilor. /<lat. Germanus

german adj. m., s. m., pl. germani; adj. f., s. f. germană, pl. germane

german adj. m., s. m., pl. germani; adj. f., s. f. germană, pl. germane

german s. m., adj. m., pl. germani; f. sg. germană, g.-d. art. germanei, pl. germane

germană (limbă) s. f., g.-d. art. germanei

germană (limbă) s. f., g.-d. art. germanei

germană (limba) s. f., g.-d. art. germanei

GERMAN s., adj. 1. s. neamț. 2. adj. germanic, nemțesc, (înv.) tudesc. (Populație ~.)

GERMAN s., adj. 1. s. neamț. 2. adj. germanic, nemțesc, (înv.) tudesc. (Populație ~.)

german (germană), adj. – Neamț. Lat. germanus (sec. XIX). – Der. germanic, adj.; germanism, s. n.; germanist, s. m.; germanistică, s. f.; germaniza, vb.; germanofil, adj.; germanofob, adj.; antigerman, adj.

GERMANĂ s. f. (cf. lat. Germanus): limbă germanică din grupul de apus. I se mai spune și germana de sus – Hochdeutsch. Este limba de stat a Germaniei și a Austriei și una din cele patru limbi oficiale ale Elveției (alături de franceză, italiană și retoromană). Este vorbită și de grupurile compacte de germani care trăiesc în Franța, Italia, Luxemburg, Polonia, Bielorusia, Rusia și S.U.A. precum și de germanii din țara noastră: de sași, veniți din Germania în regiunile Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov, și de șvabi, veniți din Austria în Banat. În istoria limbii germane există trei perioade distincte: a) vechea germană de sus – Althochdeutsch – între secolul al VIII-lea și secolul al XI-lea, în care au fost scrise cele mai vechi documente de limbă germană (glosele) și cel mai vechi cântec eroic german – Cântecul lui Hildebrand (Hildebrandslied); b) germana medie de sus – Mittelhochdeutsch – între secolele al XII-l ea și al XV-lea, în care a fost scrisă – probabil în secolul al XIII-lea – epopeea eroică germană Cântecul Nibelungilor – Nibelungenlied – și care se diversifică dialectal. În această perioadă, limba g. a fost puternic influențată de cultura cavalerească franceză, împrumutând din limba franceză multe cuvinte; c) germana nouă de sus – Neuehochdeutsch, între secolul al XVI-lea și al XIX-lea. În această perioadă începe procesul de unificare a limbii literare g., prin traducerea în limba g. a Bibliei de către Luther, proces ușurat în mare măsură de inventarea tiparului, de Reformă, de apariția dicționarelor și a gramaticilor, de lupta puriștilor din secolul al XVII-lea, organizați în „academii lingvistice” – Sprachgesellschaften, împotriva influențelor străine etc. Procesul de unificare a limbii germane literare s-a desăvârșit în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea prin influența marilor poeți, scriitori și filozofi clasici germani: Lessing, Goethe, Schiller, Kant etc. În secolul al XIX-lea, paralel cu procesul de unificare a limbii g. scrise, începe și procesul de unificare a limbii g. vorbite – proces lent care n-a dus încă la ștergerea diferențelor esențiale dintre cele două mari grupuri de dialecte: cele germane de jos și cele germane de mijloc și de sus. Uneori, deosebirile dintre acestea sunt așa de mari, încât vorbitorii nu se pot înțelege decât pe baza limbii g. literare. Alături de g. de sus, în zona de nord-vest a Germaniei (Saxonia) s-a vorbit și germana de jos – Niederdeutsch, sub forma vechii saxone (vechii germane), atestată încă din secolul al IX-lea prin poemul Heliand. Aceasta este continuată astăzi prin ceea ce lingviștii denumesc Plattdeutsch. Limba g. este folosită și ca limbă internațională, în diplomație. Existența unor elemente lexicale germane în limba română și a unor elemente lexicale române în limba g. vorbită în România i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență germană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii germane vorbite de sașii și șvabii de pe teritoriul patriei noastre, din Transilvania și din Banat (v. influență).

GERMÁN, -Ă (< lat. Germanicus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumirea generală a unor popoare indo-europene (goții, vandalii, francii, longobarzii, burgunzii, anglii, saxonii etc.), care au locuit în Antichitate în centrul, V și E Europei ori au migrat dinspre E și NE sub presiunea hunilor și avarilor. ♦ Persoană aparținând uneia dintre aceste populații. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Germaniei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Austria, Elveția, Rusia, Kazahstan, Țările Baltice, Brazilia și România. De religie protestantă și catolică. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau populației, ei, privitor la Germania sau la populația ei. ◊ Arta g. = artă dezvoltată pe teritoriul Germaniei și Austriei. Începutul arhitecturii în piatră este marcat de Capela Palatină din Aachen (sec. 8). Romanicul este ilustrat de catedralele din Speyer, Worms, Mainz, Viena, goticul, de catedralele din Bamberg, Naumburg, Köln, iar spiritul Renașterii italiene numai în construcția câtorva palate (Heidelberg). Un moment reprezentativ îl constituie barocul germanic din sec. 18, reprezentat de palate și biserici construite de arhitecții Fischer von Erlach, frații C.D. și E.Q. Asam, M.D. Pöppelmann etc. Neoclasicismul este reprezentat prin K.F. Schinkel, C.G. Langhans, Leo von Klenze. Sec. 19 cunoaște și o revenire la vechile stiluri, iar la sfârșitul său se manifestă tendințele Jugendstil-ului. Caracteristic sec. 20 este încercarea artiștilor de la Deutscher Werkbund de a crea o arhitectură funcțională, direcție continuată de Bauhaus. Sculptura medievală este obgat reprezentată, atât de cea romanică (la catedrala din Hildesheim) cât, mai ales, de cea gotică (la catedralele din Bamberg, Naumburg), în care se cristalizează trăsături specifice, continuate de sculptura din epoca Renașterii prin V. Stoss, T. Riemenschneider, M. Pacher, M. Schongauer, și prin familia de bronzieri Vischer. Neoclasicismul, teoretizat de Lessing și Winckelmann, a fost reprezentat de A.R. Mengs, Chr.D. Rauch și J.G. Schadow. W. Lehmbruck și E. Barlach sunt cei mai de seamă sculptori din primele decenii ale sec. 20. Școlile regionale de pictori și gravori din sec. 15 (Westfalia, Franconia ș.a.) culminează, în sec. 16, cu Dürer, Altdorfer, Grünewald, Cranach cel Bătrân, Holbein cel Tânăr. În pictura sec. 19, după secole de declin, se afirmă artiști ca A. von Menzel, M. Liebermann, W. Leibl. Germania a fost patria expresionismului (E. Nolde, E.L. Kirchner, G. Grosz), dar și a lui P. Klee, unul dintre promotorii artei abstracte. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor germanice. Are c. 120 mil. vorbitori. Este limbă oficială în Germania, Austria, Elveția. Ortografie în general fonetică, grafie latină.

CÎMPIA GERMANO-POLONEZĂ, cîmpie în N Europei, între rîurile Weser și Bug. Scăldată la N de M. Nordului și M. Baltică, iar la S limitată de înălțimile prehercinice. Lățime: 200 km în V și 400-500 km în E. Este acoperită cu sedimente fluvio-marine și în parte, cu depozite glaciare (argile morenice, nisipuri) cuaternare și fluvio-glaciar pronunțat în E. Alt. medii de 100-150 m. Străbătută de Rin, Weser, Oder, Elba și Vistula. Zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbune brun, săruri de potasiu, sare gemă și cupru.

CONFEDERAȚIA GERMANĂ, uniune de state, creată în urma Congresului de la Viena (1814-1815). Formată din 34 de state, printre care Austria (cu rol preponderent), Prusia și patru orașe libere (Bremen, Frankfurt am Main, Lübeck, Hamburg). Desființată în 1866, în urma înfrîngerii Austriei în Războiul Austro-Prusian.

CRONICA MOLDO-GERMANĂ, versiune prelucrată în limba germană a unui prototip comun cronicilor Moldovei din sec. 15. Scrisă la curtea lui Ștefan cel Mare, relatează evenimentele domniei acestuia cuprinse între 1457 și 1499. Cea mai veche dintre scrierile istorice din Moldova păstrate pînă azi.

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.