IMPUTAȚIE, imputații, s. f. Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovățire; măsură prin care se dispune reținerea din câștigul unui angajat a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituției sau întreprinderii unde lucrează; (concr.) sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputare. – Din fr. imputation, lat. imputatio.

imputație sf [At: HAMANGIU, C. C. 200 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ini / E: fr imputation, lat imputatio, -onis] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 Imputare (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7-10 Imputare (7-10).

IMPUTAȚIE, imputații, s. f. Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovățire; măsură prin care se dispune reținerea din câștigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituției sau întreprinderii unde lucrează; (concr.) sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputare. – Din fr. imputation, lat. imputatio.^[1]

IMPUTAȚIE, imputații, s. f. 1. (Jur.) Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovățire, reproș. Imputație de loviri grave. 2. Imputare (2).

IMPUTAȚIE s.f. 1. Învinovățire; reproș. 2. Obligație de a plăti o sumă ca despăgubire pentru o pagubă cauzată unei instituții unde activează cineva; (concr.) sumă de bani plătită în acest scop. [Gen. -iei, var. imputațiune s.f. / cf. fr. imputation, lat. imputatio].

IMPUTAȚIE s. f. 1. faptul de a imputa cuiva o vină; învinovățire; reproș. 2. imputare (II); sumă plătită. (< fr. imputation, lat. imputatio)

IMPUTAȚIE ~i f. 1) v. A IMPUTA. 2) Măsură prin care cineva este obligat să plătească o despăgubire (unei organizații, instituții etc.). 3) Sumă care trebuie plătită de cineva în conformitate cu o astfel de măsură. [G.-D. imputației] /<lat. imputatio, ~onis, fr. imputation^[1]

imputațiune sf vz imputație

IMPUTAȚIUNE s.f. v. imputație.

imputațiune f. Jur. compensarea ori scăderea unei sume: dacă datoriile sunt de egală natură, imputațiunea se face asupra celei mai vechi.

imputațiúne f. (lat. im-putátio, -ónis). Acțiunea de a imputa. Reproș fundat orĭ nu. Acțiunea de a aplica exact o cheltuĭală în capitulu bugetuluĭ care ar trebui s’o suporte regular: falsele imputațiunĭ constitue viramente. – Și -áție și -áre.

imputație (desp. -ți-e) s. f., art. imputația (desp. -ți-a), g.-d. art. imputației; pl. imputații, art. imputațiile (desp. -ți-i-)

imputație (-ți-e) s. f., art. imputația (-ți-a), g.-d. art. imputației; pl. imputații, art. imputațiile (-ți-i-)

imputație s. f. (sil. -ți-e), art. imputația (sil. -ți-a), g.-d. art. imputației; pl. imputații, art. imputațiile (sil. -ți-i-)^[1]

IMPUTAȚIE s. v. reproș.^[1]

IMPUTAȚIE s. imputare, învinuire, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Care este ~ ce i-o aduci?)