insultă sf [At: HAMANGIU, C. C. 59 / Pl: ~te / E: fr insulte] 1-2 (Cuvânt sau) faptă injurioasă la adresa cuiva Si: insultare (2-3). 3 Ofensare.

INSULTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mișcă nemulțumit mustățile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziția de drepți... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119.

INSULTĂ s.f. Jignire, ofensă. [< fr. insulte].

INSULTĂ s. f. jignire, ofensă, injurie. (< fr. insulte)

INSULTĂ ~e f. Vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; jignire; ofensă; injurie. [G.-D. insultei] /<fr. insulte

insultă f. 1. ofensare cu vorbe sau fapte; 2. atac brusc.

*insúltă f., pl. e (fr. insulte, d. mlat. insultus, insultă, saŭ derivat d. verbu a insulta). Acțiunea de a insulta, vorbă injurioasă adresată cuĭva.

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

INSULTĂ s. v. jignire.

INSULTĂ s. afront, injurie, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare.