LEHAMITE s. f. (Fam.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.) A-i fi (sau a i se face) cuiva lehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.: lehamete s. f.] – Din bg. liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

lehamite sfi [At: ALECSANDRI, T. ~8 / V: ~me~, (reg) dih~, lih~ / E: bg лиха ми ти „mi-e silă”] 1 Oboseală. 2 Plictiseală. 3 Dezgust față de ceva sau de cineva. 4 (Îe) A-i fi ~, a i se face ~ (de ceva sau de cineva) A-i fi silă. 5 (Îae) A fi sătul de ceva sau de cineva. 6 (Îae) A se lipsi de ceva sau de cineva.

LEHAMITE s. f. (Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.) A-i fi (sau a i se face) cuiva lehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.: lehamete s. f.] – Din bg. liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

LEHAMITE s. f. (Mold.) Dezgust, silă, plictiseală. Dădu din mînă a lehamite. V. ROM. mai 1953, 90. Tata a făcut semn de lehamite cu mîna liberă și m-a privit blînd. SADOVEANU, N. F. 44. Încruntă sprincenile stufoase și făcu un semn de lehamite. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ (Mai ales în expr.) A-i fi (sau a i se face cuiva) lehamite (de ceva) = a-i fi silă, a fi sătul pînă în gît, a fi plictisit, a nu mai putea suporta ceva. Fiindu-le lehamite de lapte, brînză și carne de oi sfîrtecate de lup, aduceau de la cîmpie legume. SADOVEANU, B. 12. I se făcuse bietului om lehamite de atîta alergătură și de atîta încordare sufletească. SLAVICI, O. I 356. Măi frate... mi-e lehamite de frăția noastră. CREANGĂ, P. 38. (Eliptic; în forma lehamete) Vărul d-tale n-are nici un haz... Lehamete și de parale. ALECSANDRI, T. I 120. – Variantă: lehamete s. f.

LEHAMITE f. pop. Plictiseală, silă față de cineva sau de ceva. /<bulg. liha mi ti

lehámite (scris și -ete) adv. (răd. leh din lehăĭesc și sufixu mite din cogeamite). Mold. nord. A-țĭ fi lehamite de ceva, a fi grozav de plictisit: țăriĭ ĭ-e lehamite de demagogie. – În sud dihamite. V. helbet.

lehamete sf vz lehamite

lihamite sf vz lehamite

lehamete adv. Mold.: sătul până în gât; mi-e lehameie de frăția voastră CR. [Dela un primitiv leh cu sensul de superfluu (v. lehăì) și cu finalul analogic din (cogea)mite].

lehamite (fam.) s. f.

lehamite (fam.) s. f.

lehamite s. f.

lehamite

lehamite.

LEHAMITE s. v. aversiune, dezgust, greață, îngrețoșare, oroare, plictiseală, repulsie, scârbă, silă, urât.

lehamite s.f. (pop. și fam.) 1 v. Aversiune. Dezgust. Fobie. Neplăcere. Oroare. Repugnanță. Repulsie. Scârbă. Silă. 2 v. Blazare. Dezabuzare. Lasitudine. Plictiseală. Urât¹.

lehamite s. v. AVERSIUNE. DEZGUST. GREAȚĂ. ÎNGREȚOȘARE. OROARE. PLICTISEALĂ. REPULSIE. SCÎRBĂ. SILĂ. URÎT.

STARE DE LEHAMITE sictir, târș, târșală.