lucarnă sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ne / E: fr lucarne] 1 Fereastră mică, practicată în acoperișul cu pantă mare al unei construcții, în scopul luminării și aerisirii podului sau a încăperilor aflate la nivelul podului Si: (reg) bageac. 2 (Pgn) Fereastră mică practicată într-o ușă, într-un perete etc. 3 (Rar) Ferestruică prin care se poate privi afară Si: (liv) lucernariu.

LUCARNĂ, lucarne, s. f. 1. Fereastră mică, verticală, în acoperișul unei case, pe unde pătrunde lumina în pod și prin care se poate ieși pe acoperiș. 2. (Rar) Ferestruică, de obicei rotundă, într-o ușă masivă, prin care se poate privi afară. În stînga, o ușă lucrată de stejar, cu o mică lucarnă de privit intrarea. CAMIL PETRESCU, T. II 223.

LUCARNĂ s.f. Fereastră mică pe acoperișul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod. [< fr. lucarne].

LUCARNĂ s. f. fereastră mică în acoperișul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod. (< fr. lucarne)

LUCARNĂ ~e f. 1) Fereastră mică în acoperișul unei case, care servește la iluminarea și aerisirea încăperilor, aflate la nivelul podului. 2) Fereastră mică prin care se poate privi în exterior. /<fr. lucarne

lucarnă s. f., g.-d. art. lucarnei; pl. lucarne

lucarnă s. f., g.-d. art. lucarnei; pl. lucarne

lucarnă s. f., g.-d. art. lucarnei; pl. lucarne

LUCÁRNĂ (< fr.) s. f. Fereastră mică, deschisă pe un versant de acoperiș, în scopul luminării și aerisirii spațiului de sub învelitoare. Au început să fie folosite din sec. 12 pe fleșele clopotnițelor și apar frecvent în perioada Renașterii franceze și în arhitectura sec. 19. La unele clădiri constituie un element arhitectonic decorativ.