maximă sf [At: MOLNAR, I. XI/19 / Pl: ~me / E: lat maxima, fr maxime] Gândire formulată concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc. Si: aforism, (liv) adagiu, sentință.

MAXIMĂ, maxime, s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentință, adagiu. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II 153.

MAXIMĂ s.f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu, o normă de conduită etc.; aforism, adagiu. [< lat. maxima, fr. maxime].

MAXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

MAXIMĂ ~e f. Formulă lapidară, conținând o cugetare, un gând adânc sau o normă de conduită; sentință; aforism. /<lat. maxima, fr. maxime

maximă f. propozițiune generală ce servă de principiu, de normă.

*máxim, -ă adj. (lat. máximus, din *mágtimus, superlativu d. magnus, mare, major, maĭ mare. V. major). Cel maĭ mare, maĭ înalt (în opoz. cu minim): forța, ĭuțeala maximă. S. f., pl. e (d. lat. máxima, fem. d. máximus, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ subînțelegînd sententia). Precept, sentență, aforizm, cugetare, zicătoare, adevăr exprimat pe scurt saŭ regulă de purtare a cuĭva (deviză): maximele luĭ La Rochefoucauld îs codu egoizmuluĭ. S. n., pl. e. Cel maĭ înalt grad, cea maĭ mare intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: maximu ĭuțeliĭ, furiiĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Legea maximuluĭ, legea care fixează taxa maximă care se poate încasa. – Ca adv. se întrebuințează latinu maximum, [n. d. máximus], cel mult: o temperatură de máximum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de maximum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un máximum de pedeapsă. – Și maximal (germ. maximal-).

maximă s. f., g.-d. art. maximei; pl. maxime

maximă s. f., g.-d. art. maximei; pl. maxime

maximă (valoare maximă, aforism) s. f., g.-d. art. maximei; pl. maxime

maximă, -me.

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

MAXIMĂ s. aforism, cugetare, dicton, sentință, (livr.) adagiu, (rar) apoftegmă, parimie, (pop.) zicere, (înv.) pildă, (ir.) panseu. (O ~ celebră.)

maximă sau sentință (fr. maxime, sentence, „opinie”, „idee strălucită”), figură de stil care constă în a sublinia obiectul (ideea) printr-un enunț concis exprimând o reflecție profundă și generalizatoare asupra lui. M. are această funcție stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-și propune să-l lumineze (I): „Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.” (I. Slavici) Sin. adagiu, aforism, apoftegmă, pareneză.

MAXIMĂ s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. Maximele lui Confuțius. MOLNAR, I. XI/19, cf. VÎRNĂV, F. M. I, 97^r/16, III^r/25. Nu se abătea niciodată de la maximele vechi. CĂPĂȚINEANU, M. 39. O maximă de căpetenie. VASICI, M. II, 34/26, cf. NEGULICI. Maxime și învățături de morală. ROM. LIT. 431²/25. Aceste era maximele pe care prințul Cantemir întemeia politica sa. NEGRUZZI, S. II, 153. Ca să nu devie și el stringurat, Cum se întîmplase altui mai-nainte, Adoptă maxima demnă d-a lui stat. MUREȘANU, P. 144/6. Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime. FILIMON, O. I, 123, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mulți chemați, dar puțini aleși. . . Această maximă se poate aplica la toate generațiile ce se succedă. ALECSANDRI, S. 124. Amar acelor domnitori care nu vor voi să înțeleagă această maximă. BOLINTINEANU, O. .431. Această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă și în starea actuală a așa-numitei culturi. MAIORESCU, CR. II, 131, cf. BARCIANU. Nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână cîte-o maximă. AGÎRBICEANU, A. 132, cf. 150. Maximele și cugetările, cînd sînt descoperiri psihologice, n-au nevoie de comparații ori metafore poetice. IBRĂILEANU, S. L. 19, cf. 5. Maxima sau sentința strecurată în povestirea faptelor este un efect stilistic care trădează pe filozof și pe orator. VIANU, M. 253, cf. id. A. P. 95. Se gîndi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. V. ROM. octombrie 1 954, 99. Dosoftei stilizează în felul său lirismul popular, adăugind conținutului biblic al versurilor un ton de maximă, de proverb, LL I, 152. - Pl.: maxime. – Din lat. maxima, fr. maxime.